Cuprins
Cap. Titlul
Scurtă
Introducere
Biografie
1 Minunea
Trecerii frontierei din August, 1987
2 Minunea
Trecerii Frontierei din Septembrie, 1987
3 Minunea Evadării din Închisoarea Pancevo
4 Minunea
Izbăvirii din Închisoarea de la Timișoara
5 Amintiri
din Închisorile Comuniste
6 Un
Apel la Trezire
7 Căsătoria
în Lumina Scripturii
8 Lăsați
Copilașii să Vină
9 Cum
să se îmbrace credincioșii
10 Păcatul Cu Voie sau fără Voie
11 Căderea ca Parte din Viața Credinciosului
12 Suferința ca o Mare Binecuvântare
13 Condiții pentru Așteptarea Venirii Domnului
14 Să-L Cunosc pe El
15 Fraților, ce să Facem…?
16 Fiți Plini de Duh…!
17 Un Strigăt în Miez de Noapte
Încheiere
Scurtă Introducere
La îndemnurile unor frați și surori care
m-au auzit istorisind evenimente care s-au petrecut în viața mea, cât și despre
unele minuni pe care Dumnezeu le-a făcut sub ochii mei, am scris câteva
articole pe foi volante, apoi am fost rugat să le pun împreună într-o carte în
care să scriu și o biografie a vieții mele. Acestea deci, le ofer aici împreună
cu unele revelații din partea Domnului primite de mine sau de alte persoane
credincioase și alte articole pe care le-am scris la îndemnurile Duhului
Domnului.
Prima
ediție a fost scrisă în anul 2013. Acum la începutul anului 2018 am găsit cu cale să o revizuiesc
căutând să elimin lucrurile care se repetau, să corectez anumite greșeli și să
mai adaug unele lucruri. Doresc cu sinceritate ca Dumnezeu să binecuvânteze pe
toți cei ce vor citi aceste rânduri. Dacă
cititorul va avea opinii contrare față de cele scrise ori alte comentarii
mă poate contacta prin email la adresa: ioannita48@gmail.com sau la tel: 01-971-227-6517
Menționez
că această broșură se distribuie gratis,
poate fi copiată, multiplicată și tradusă, dacă nu se alterează conținutul ei,
dar nu poate fi vândută pentru bani.
Biografie
Viața mea de creștin a fost presărată cu
urcușuri și coborâșuri, cu biruințe și cu înfrângeri, cu succesuri dar și cu
multe eșecuri. Au fost lucruri de care
îmi amintesc cu plăcere, și altele care aș fi dorit să nu fi existat în viața
mea. Căderile și ridicările din căderi au fost lucruri inevitabile în școala
vieții mele; sunt experiențe prin care am învățat smerenia. Personal, a trebuit
să învăț mai mult din greșelile mele decât din ale altora. Voi scrie numai
despre lucruri pe care le consider folositoare pentru zidirea duhovnicească a
celor ce, ca și mine, sunt străini și călători pe acest pământ. Minunile sunt
ale lui Dumnezeu, eu nu am nici un merit; de aceea toată slava se cuvine adusă
numai Lui.
Numele meu este Ioan (Nelu) Niță. M-am
născut în orașul Pitești din Județul
Argeș, România, în anul 1948, fiind
întâiul născut dintr-o familie de treisprezece copii. Tatăl meu, Ștefan, este
din Oltenia iar mama, Elisabeta, este din Comuna Oarja, Județul Argeș. Bunica
după mamă a fost născută în orașul Hațeg din Județul Hunedoara iar bunicul în
Comuna Oarja, Județul Argeș. Părinții sunt credincioși de stilul apostolic,
botezați cu Duhul Sfânt.
Bunicii după tată au fost creștini
ortodocși până la moarte. Ca să se știe cum au ajuns părinții mei la credința
apostolică, iar prin ei și noi copiii lor, voi reda pe scurt istoria bunicilor
după mamă.
Bunicii, după mamă, locuiau în comuna
Oarja. Cam prin anii 1930, ei frecventau biserica ortodoxă din comună și în
felul lor erau foarte evlavioși. Bunica simțea un foc lăuntric al dragostei
pentru Dumnezeu, ceea ce o determina să adreseze multe întrebări preotului
ortodox. Deoarece răspunsurile lui nu o satisfăceau, l-a rugat pe preot să-i
împrumute o Biblie. Bunica a luat Biblia și foarte însetată după Dumnezeu a
început să o citească. Ajungând cu cititul la a doua carte din Biblie care se
cheamă Exodul (Biblia este o carte formată din 66 de cărți care au fost scrise
de oameni ai lui Dumnezeu sub inspirația Duhului Sfânt), bunica a ajuns cu
citirea la cele zece porunci date de Dumnezeu poporului Său. A găsit că porunca
a doua suna așa: „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo
înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în
apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le
slujești; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc
nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al
celor ce Mă urăsc.” (Exodul 20:4, 5) Apoi când a ajuns la a
cincea carte a găsit că Dumnezeu poruncea ca chipurile dumnezeilor la care se
închinau oamenii să fie arse în foc. (Deuteronom
5:27)
Bunica avea o icoană agățată pe un perete din casa ei. În credința ei
simplă nu a stat mult pe gânduri. A luat icoana și a ars-o în foc după cum a
găsit scris. Dar icoana respectivă aparținea Bisericii Ortodoxe. Preotul a
aflat, și a interogat-o. Bunica i-a arătat cele scrise în Biblie cu privire la
astfel de obiecte. Preotul a considerat-o rătăcită și a dat-o în judecată
pentru profanarea lucrului sfânt al bisericii. Tribunalul din Pitești a
condamnat-o la o amendă.
În timpul procesului bunica a
avut o vedenie dumnezeiască, văzând scris deasupra judecătorului cuvântul
„Grațiere”. Preotul fiind nemulțumit cu
pedeapsa a făcut apel la tribunalul superior pentru a i se da o pedeapsă mai
aspră. Până să fie chemată la tribunalul superior a venit o grațiere dată de
guvernul de atunci și bunica nu a trebuit să plătească amenda. Atitudinea
preotului a nemulțumit pe unii oameni care erau mai evlavioși, ceea ce i-a
determinat să se alăture bunicii la citirea Bibliei. Astfel, s-a format un grup
de familii care s-au hotărât să se apropie de Dumnezeu cu toată inima.
Preotul nu s-a oprit, ci a
continuat persecuția. Bunica a fost arestată și închisă în arestul postului de
jandarmi, era dusă la primăria comunei unde oameni de frunte ai comunei,
instigați de preot, o amenințau și o băteau pentru că, ziceau ei, a adus otrava
în comună. Dar ea era plină de bucurie pentru că avea parte de suferințele
Domnului Isus. Odată, jandarmul comunei a amenințat-o că o trimite la
Transnistria (un loc din Rusia din zona râului Nistru unde erau strămutați
romii și alte persoane care nu erau agreate de guvernul de atunci). După puțin
timp bunica a întâlnit pe jandarmul comunei. Văzându-l foarte întristat ea l-a
întrebat ce s-a întâmplat. El a răspuns: „Am primit ordin să plec la
Transnistria.” Bunica nu s-a bucurat de răul acesta care venise peste cel ce o
amenințase pe ea, ci dimpotrivă, a căutat să-l mângâie și să-l încurajeze.
Apostolul Pavel scria lui Timotei
că toți cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți (2 Timotei 3:12 ). Pentru că se adunau prin case spre a se
închina Domnului, au fost învinuiți că fac întruniri comuniste și bunicul,
împreună cu alți frați, au fost puși în închisoare.
Au aflat că la Pitești se afla
o adunare de frați Creștini după Evanghelie și au intrat în legătură cu ei. Dar
Dumnezeu avea un alt plan și vom înțelege din cele ce urmează. Bunica s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pe vremea
aceea nu existau medicamente pentru tratarea acestei boli, astfel că cei
bolnavi de tuberculoză mureau într-un timp relativ scurt. Bunica fiind aproape
de moarte a fost izolată de ceilalți membri ai familiei pentru a nu fi
contaminați de această boală. Atunci o persoană credincioasă i-a înștiințat pe
membrii familiei că la București se afla o adunare de credincioși apostolici
botezați cu Duhul Sfânt unde un frate prezbiter, pe nume Danciu, avea darul
vindecărilor. Auzind acestea ei au luat-o pe bunica și au dus-o la București.
Domnul a vindecat-o pe bunica chiar atunci, astfel că a fost dusă pe brațe de
către bunicul și membri ai familiei și s-a întors acasă mergând voioasă și
plină de viață. A trăit 97 de ani (fără a se mai îmbolnăvi vreodată de vreo
boală, în afară de simple răceli), mărturisind oricui minunea vindecării ei.
De atunci au avut legături cu
acea adunare, primind botezul cu Duhul Sfânt și alte lucrări ale Duhului Sfânt
ca darul vorbirii în limbi, proorocii, vedenii. S-a format astfel la Oarja o
adunare de credincioși apostolici care se adunau prin case. Apoi bunicii au închiriat o casă în orașul
Pitești unde invitau poporul să asculte Cuvântul Domnului. Astfel s-a format și
la Pitești o adunare de credincioși apostolici.
Tatăl meu care provenea
dintr-o familie de credincioși ortodocși, fiind subofițer în cadrul armatei
române, se afla în anul 1946 cu serviciul la Pitești. Un coleg de serviciu l-a
invitat la o adunare de pocăiți. Tata, care nu știa prea multe despre pocăiți,
a acceptat invitația mai mult din curiozitatea de a ști ce anume însemnează a
fi un om pocăit. Era chiar adunarea pe care o țineau bunicii la Pitești. Tata a
fost plăcut impresionat de dragostea și sinceritatea cu care niște oameni
simpli se închinau cu lacrimi lui Dumnezeu. Inima lui a fost atinsă de Duhul
Sfânt și i-a întrebat cum ar putea să aibă și el o carte ca aceea din care ei
citeau și predicau. Atunci bunica i-a dăruit o carte a Noului Testament
sugerându-i ca mai înainte de a citi să se roage la Dumnezeu ca să-i dea lumină
cu privire la cele scrise.
Tata a luat cartea Noului
Testament și nu se mai despărțea de ea. El ne povestea nouă, copiii lui, cum
odată, în timp ce era în serviciul de comandant al gărzii de noapte la
închisoarea din Timișoara, s-a întâmplat să aibă loc o alarmă. Tata a ieșit din
biroul lui unde chiar era ocupat cu citirea Bibliei și s-a dus să vadă ce anume
se întâmpla. Pe un culoar al închisorii era un om demonizat care ieșise afară
din celula în care era deținut. Câțiva oameni se luptau cu el ca să-l introducă
înapoi. Tata privea din afara porților de fier care închideau culoarul acela.
Deodată omul demonizat, cu o putere supraomenească, s-a desprins din mâinile
celor ce îl țineau, a fugit spre porțile de fier, a apucat cu mâinile gratiile
porților și a strigat la tata: „Și tu…
ce... tot mereu… evanghelia, evanghelia, evanghelia!” Satana era furios…
Faptul că tata s-a pocăit a
atras mânia superiorilor care l-au trimis după gratii încercând să-l determine
să renunțe la credință. După un timp petrecut la închisoarea Jilava din
București a fost dat afară din armată și a trebuit să înceapă o viață de
sărăcie și necazuri. În anul 1947 tata s-a căsătorit cu mama. Prin anii 1960 familia noastră era un fenomen
unic în România pentru că mama născuse
11 băieți dar nici o fată. Zece erau în viață. Mama era foarte ocupată cu
creșterea copiilor și dorea foarte mult să aibă măcar o fată care s-o ajute.
Domnul i-a ascultat cererea și i-a dăruit două fete care i-au fost de mare
folos. Apoi în familia noastră Domnul a mai adăugat pe al treisprezecelea și
ultimul copil, un băiat, care a fost deosebit de toți ceilalți, aducând multă
bucurie familiei.
Adunarea de la Pitești a crescut ca număr.
Securitatea comunistă a reușit să-și introducă oamenii ei printre credincioși.
Aceia au pus presiune asupra adunării pentru a se afilia cu statul comunist
prin intrarea în cultul penticostal care era înființat de guvernul comunist
pentru a controla adunările credincioșilor. Bunicii s-au opus unirii bisericii
cu statul, văzând în aceasta o curvie spirituală. Din această cauză, cei ce
reușiseră să preia controlul i-au dat afară din adunare. Bunicii și alți frați
care erau pionierii credinței apostolice pe meleagurile Munteniei au rămas cum
erau denumiți de cei din cult și de către comuniști: „cei fără cult” sau
„disidenții.” Au rămas să sufere crucea, fiind urmăriții de securitate prin
vecini, rude sau prin unii frați corupți de securitate din adunările afiliate
sau neafiliate cultului penticostal. Nu a fost ușor dar au ținut credința și au
răbdat până la sfârșit. Au trecut la Domnul lăsând în urma lor lumină.
După vindecarea ei de tuberculoză bunica a
mai născut un fiu, al șaselea care a continuat să țină credința în același fel
fără vreun compromis cu statul comunist prin afilierea la vreun cult. Părinții,
bunica și acest unchi al meu, mi-au influențat în mare
măsură orientarea și creșterea spirituală. Nu am reușit să calc întocmai pe
urmele lor dar mă lupt totuși ca uitând ce este în urmă să mă avânt înainte și
să țin credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.
Fiind întâiul născut și pentru că tata era
plecat la serviciu eram solicitat s-o ajut pe mama. Așa că făceam și eu ce
puteam, ajutând-o la bucătărie, la spălarea vaselor, la spălarea rufelor (pe
vremea aceea mașinile de spălat erau foarte rare și foarte scumpe așa că rufele
erau spălate manual). Fiind copii mulți era mereu nevoie de cineva să aibă
grijă de „cel mic.” De multe ori eram strigat de mama în timp ce mă jucam cu
alți copii: „Nelu, du-te la cel mic căci plânge!” Mă duceam, dar... de multe
ori nu cu bucurie. Când venea tata de la serviciu ne lua cu el să lucrăm în
grădină. Mama de multe ori, chiar și gravidă fiind, trebuia să sape în grădină.
Eram săraci. Trebuia să muncească mult părinții ca să crească toți copiii pe
care i-au primit fără cârtire de la Domnul. Așa au înțeles ei credința, că
Dumnezeu este cel ce hotărăște numărul copiilor care trebuie să se nască într-o
familie și a te împotrivi nașterilor de copii este un mare păcat. Îmi era milă de mama când o vedeam cât de mult muncea. Noi
fiind numai băieți făceam foarte multă gălăgie. Uneori când era foarte mare
gălăgie, mama zicea: „O... de aș putea
să mă duc undeva departe ca să nu mai aud atâta gălăgie.” Și a ajuns tocmai
în „vestul îndepărtat” unde a locuit cu
tata și unde este chiar mai multă liniște decât ar fi dorit. Copil fiind,
doream foarte mult ca să cresc, să am serviciu și să pot să-i ajut pe părinții
mei care erau așa de necăjiți. Dar în
realitate nu a fost chiar așa căci nu am mai avut întocmai acele simțăminte.
Acum îmi pare rău de multe lucruri pe care nu le-am făcut. Dumnezeu le-a dat
toți copiii normali, fără handicapuri și chiar acum când scriu aceste rânduri
în anul 2017 toți cei 13 sunt sănătoși. Tata a trecut la Domnul în anul 2016 în
vârstă de 97 de ani. Mama are acum vârsta de 87 de ani. Mulțumesc lui Dumnezeu
pentru ei.
La școală, fiindcă eram copil de pocăiți,
ceilalți copii îmi ziceau în batjocură: „pocăitul.” Nu eram bucuros de această poreclă și de
multe ori îi uram pe cei ce mă batjocoreau. Mai târziu am înțeles cât de mult
am pierdut că nu m-am bucurat. Fiind în școala profesională la Electro-Putere
din Craiova, aveam un coleg care foarte mult mă batjocorea. Ca să-l determin să
nu mă mai batjocorească i-am spus deoparte: “Să știi că am pe cineva sus-pus și
dacă te mai legi de mine va fi rău de tine.” Niciodată de atunci nu mi-a mai
zis ceva rău. Așa am pierdut o ocazie a crucii lui Isus.
Maturizarea mea a venit foarte încet. Am
avut nevoie de necazurile și responsabilitățile familiale pentru a lua viața cu
adevărat în serios. Pe vremea când eram adolescent, familia noastră a
frecventat timp de câțiva ani adunarea Cultului Penticostal din Craiova. Eu
încă nu știam să fac deosebirea între adunarea de cult și cea fără de cult.
Auzeam totuși despre frați care au fost condamnați și introduși în închisoare
datorită vânzărilor făcute de către lideri de la adunări din cult. Era un frate
pe nume Nae care după ieșirea lui din închisoare spunea cum la anchete a aflat
cine a fost unul dintre cei ce l-au vândut. Fratele Nae, datorită suferințelor
îndurate nu a mai trăit mult după ieșirea lui din închisoare.
Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple și
mie să fiu vândut la securitate. Comuniștii erau în control asupra adunărilor
din cult, așa că nu dădeau voie să se facă botezuri în apă pentru ca să nu se
adauge noi membri. Atunci m-am dus la adunarea de la Petrila unde fratele Alexa
era prezbiter și i-am spus că eu aveam dorința să primesc botezul în apă, dar
la Craiova nu era nici o posibilitate. Fratele Alexa nu era corupt de către
securitate, și m-a botezat în apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului
Sfânt. El mi-a dat o scrisoare pe care s-o dau conducerii adunării de la
Craiova ca o dovadă că eram botezat în apă. Scrisoarea a ajuns la cei de la
securitatea comunistă care prin Departamentul Cultelor controla tot ce se făcea
în adunările de cult. Fratele Alexa a suferit căci a fost anchetat de
securitate. Dar pentru mine a fost o grea lovitură primită chiar la intrarea pe
cale. Atunci am înțeles că spusele fratelui Nae erau adevărate. Chiar tata era
anchetat de multe ori de securitate și presat prin amenințări ca să vândă pe
frații fără cult. Dar nu a cedat măcar că era încurajat de conducerea adunării
să cedeze. Tata a înțeles că voia lui Dumnezeu era să se retragă cu toată
familia din adunarea de cult și să rămână cum fusese mai înainte, adică în
afara acestor organizații omenești. Și s-a retras cu toată familia.
Vreau să menționez aici că în toate
cultele și în toate denominațiile zise creștine, Dumnezeu poate să aibă oi ale
Lui, adică oameni sinceri care iubesc pe Domnul Isus. Problema este că sistemul
cultic nu este al lui Dumnezeu. Dar cele mai multe oi nu știu lucrul acesta și
cui știe puțin, i se cere puțin. Eu am prieteni și frați sinceri în diferite
denominații creștine, pe care îi iubesc și de care sunt iubit.
Timp de un an am stăruit la Dumnezeu să mă
boteze cu Duhul Sfânt. Un frate văzând dorința mea și faptul că nu reușeam să
primesc botezul cu Duhul Sfânt mi-a zis:
„Este un frate prezbiter, pe nume Dumitrescu, la Ohaba Lungă, un sat de
lângă Lugoj, care are de la Domnul darul de a pune mâinile peste cei ce vor să
primească Duhul Sfânt.” M-am dus acolo. La intrarea în casa fratelui ne-am
plecat pe genunchi ca să ne rugăm după cum era obiceiul la pocăiți. Fără să
știe cine sunt și cu ce scop am venit, fratele fiind înștiințat de Duhul Sfânt
despre scopul venirii mele, s-a apropiat și a pus mâinile lui pe capul meu.
Ceva ca un curent electric a intrat în toată ființa mea și am început să mă rog
într-o limbă pe care nu o cunoșteam. M-am întors plin de o bucurie foarte mare.
L-am invitat pe fratele Dumitrescu la Craiova unde alți frați ai mei au primit
botezul cu Duhul Sfânt. Eram plini de râvnă pentru rugăciune. Împreună cu frații
mei ne rugam de seara până dimineața fără să simțim oboseala, apoi plecam la
serviciu. Dar Satana nu dormea nici el, ci a început lupta împotriva noastră
pentru a ne determina să nu ne mai rugăm. Fiind doar niște copii fără
experiență, nu am știut cum să ne luptăm și pompierii trimiși de el au reușit
să stingă focul acela.
Apoi am plecat la armată. După o lună de
instrucție militară mi s-a cerut să depun jurământul militar. Acesta trebuia
învățat cuvânt cu cuvânt și spus pe de rost înaintea drapelului unității. Știam
din Cuvântul Domnului că atât Domnul Isus cât și Iacov fratele Domnului au spus
să nu ne jurăm cu nici un fel de jurământ: Mai presus
de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu
vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”, şi „nu” să fie „nu” ca
să nu cădeți sub judecată. (Iacov 5:12,
Matei 5:34)
Prin jurământ, cel ce jura se lega să
apere țara cu prețul vieții și să urască din tot sufletul pe dușmanii țării.
Unii lideri religioși ne învățau că trebuie să depunem acest jurământ căci prin
aceasta se dovedește supunere față de stăpânire. De fapt și intrarea în cult se
făcuse sub același pretext, al supunerii față de stăpânire. Domnul Isus a spus să nu ne legăm cu
jurăminte, pentru că a știut că omul nu le poate ține și chiar de aceea ele vin
de la cel rău. (Matei 5:34-37) Chiar și în vechiul legământ
Dumnezeu cerea poporului Său ca să nu facă legământ cu locuitorii țării, pentru
că el avea un legământ cu Dumnezeu (Exodul 34: 12); iar noi mai mult decât ei suntem
părtași ai noului legământ care a fost pecetluit cu sângele Domnului Isus. (Evrei 9: 15)
Pentru refuzul de a depune jurământul am
fost închis în arestul unității militare, unde mi s-au dat niște bocanci rupți
și am fost introdus într-o celulă în care era apă pe jos. Fiind iarnă era frig,
iar apa trecea prin bocancii rupți. Dar eram plin de bucurie că aveam șansa de
a suferi pentru adevăr. Cântam și lăudam pe Domnul. Unii soldați gardieni
strigau în batjocură: „Mai cântă, pocăitule.”
Într-o zi a venit la mine în celulă un soldat gardian care era renumit
în toată unitatea pentru felul dur în care făcea instrucție disciplinară cu cei
care trebuiau să fie pedepsiți. M-a întrebat dacă am auzit de el, iar eu i-am
răspuns că nu. El m-a amenințat căutând să mă înfricoșeze cu cele ce va face el
cu mine dacă voi continua să refuz de a depune jurământul. Am tăcut și a
plecat. Nu l-am mai văzut niciodată.
Eram singur în celula umedă și friguroasă.
Într-o zi a intrat un maior care era comandantul gărzii. El a strigat la
gardienii care mă păzeau: „De ce îl țineți pe ăsta aici căci poate să evadeze?
Imediat să fie scos de aici și să fie mutat în biroul caporalului de
schimb!” Mi-am dat seama că era omul lui
Dumnezeu. De atunci am dus-o mai bine, acolo era căldură, chiar eu ieșeam afară
și spărgeam lemne, întreținând focul. După zece zile de arest am fost dus la o
altă unitate militară unde mai mulți ofițeri superiori au încercat să mă
convingă să depun jurământul. Au folosit tot felul de metode, de la promisiuni
până la amenințări. Văzând că nu au reușit, m-au trimis înapoi la unitatea de
care aparțineam. Acolo au strâns într-o sală mare pe toți soldații din unitate
și mi-au cerut să depun jurământul în fața drapelului unității. Eu am răspuns
că refuz. Ofițerul care conducea toată operația aceea a zis să vorbesc tare ca
să audă toți. Atunci eu am strigat: „Refuz să depun jurământul militar!” Apoi
el a strigat către toți: „Ați auzit?”
„Da,” a răsunat toată sala. Erau în sală și frați credincioși. Ei se
uitau la mine cu nedumerire. Unora, fapta mea li se părea ca o nebunie. Totuși
nu eram singur, căci Domnul a fost alături de mine și m-a ajutat. Apoi am fost dus la București, judecat de
tribunalul militar și condamnat la un an de închisoare. Am stat trei luni în
închisoarea Văcărești de la București. Am fost eliberat și rejudecat pentru a
mi se mări pedeapsa la un an și șase luni. A venit o amnistie și am scăpat.
Am fost iarăși luat la armată, la o
unitate de muncă, unde iarăși mi s-a cerut să depun jurământul. Dar de data
aceasta ofițerul care era însărcinat cu lucrarea aceasta nu a raportat la
superiorii lui refuzul meu de a depune jurământul. Totuși aveam în plutonul din
care făceam parte niște soldați care strigau, ca să știe toți: „Niță, pocăitul
nu a depus jurământul militar!” Erau
instigați chiar de un soldat care era oltean ca și mine. Eu m-am rugat Domnului
cerându-I să facă ceva ca să-i oprească, fiindcă mă temeam ca nu cumva,
ofițerul care a tăcut cu privire la nesupunerea mea, să aibă de suferit din
pricina aceasta. Și Dumnezeu m-a ascultat. După foarte scurt timp a venit un
ordin ca toată compania noastră de 400 de militari să fie mutată la o altă
unitate, în altă localitate. Toți aceia au plecat bucuroși că scăpau de munca
la lopată, dar eu nu am fost mutat, căci fiind electrician, maistrul
electrician a cerut conducerii unității ca să nu fiu mutat. Am făcut armată
ușoară.
După eliberarea din armată m-am dus la
comisariatul militar pentru a mi se
înmâna livretul militar. Tot atunci a venit pentru același motiv fostul meu
coleg de armată, olteanul, care instigase pe alții împotriva mea. El mi-a
povestit, fără să-l întreb, ce anume s-a întâmplat după plecarea lor la altă
unitate, zicând: „Niță, când am ajuns acolo am fost toți tunși la zero, am
făcut iarăși perioada de instrucție, dar mult mai grea decât a fost la unitatea
de la care plecasem, și apoi am făcut o armată foarte grea.” Spunea acestea
aproape plângând. Eu nu cerusem ca Domnul să-i pedepsească, dar am văzut că
Domnul l-a adus acolo și l-a pus să povestească pentru ca eu să cunosc ce se
poate întâmpla celor care se ating de unșii Domnului.
După întoarcerea din armată am intrat
într-un declin din punct de vedere duhovnicesc. Nu mai aveam o viață de
rugăciune permanentă. Devenisem firesc, nu mai ascultam sfaturile părinților.
Nu aveam putere de biruință asupra păcatului. Fiind în stare de conflict cu
părinții am plecat de la Craiova și am locuit la Oarja cu bunica și cu unchiul.
Lucram împreună cu unchiul meu, având aceeași profesie. Unchiul meu era bolnav,
boala lui s-a agravat progresiv și la vârsta de 46 de ani a plecat la Domnul.
Viața lui fusese o lumină în mijlocul întunericului. După moartea lui mi-am dat
seama că eu stătusem lângă lumină dar eu nu eram lumină. Am căzut într-o
deznădejde de moarte. Simțeam că trăisem ca un fariseu fățarnic, încercând a
imita credința, dar nefiind cu adevărat sincer pentru a umbla în sfințenia
cerută de Dumnezeu. Satana a venit la mine spunându-mi că nu mai am nici o
șansă de reabilitare, că sunt pierdut pentru totdeauna, și chiar voi fi folosit
de el spre răul altora. Dar eu îmi ziceam înlăuntrul meu că nu va reuși să mă
facă unealta lui pentru că îmi voi lua viața.
Vedeam iadul și locul meu acolo împreună
cu Satana. Vedeam sfinții îmbrăcați în haine albe, dar eu nu eram printre ei.
Treceam prin valea umbrei morții. Experimentam moartea spirituală, despărțirea
de Dumnezeu. Nu îndrăzneam să mă mai rog la Dumnezeul pe care simțeam că l-am
înșelat. Ajunsesem la porțile locuinței morților. Am trecut printr-un mare zbucium
sufletesc. Căutam metode de a-mi lua viața dar nu am reușit să găsesc una
potrivită. După câteva zile de luptă lăuntrică mi-a venit un gând de a mă ruga
totuși la Dumnezeu. Am adresat doar câteva cuvinte către Dumnezeu. Chiar în
acel moment mi-a venit mintea înapoi. Gândul de sinucidere a dispărut. Mi-am
cerut iertare la părinți pentru neascultarea de sfaturile lor. Am intrat într-o
stare de smerire înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-mi ierte starea mea
firească din toți acei ani. După un timp de trei luni de zile și nopți de
rugăciune cu lacrimi și cu post, Dumnezeu mi-a dat iarăși starea de mai
înainte. Mi-a dat iarăși puterea rugăciunii prin Duhul Sfânt, mi-a revenit
vorbirea în limbi care dispăruse din rugăciunile mele, și Domnul îmi trimitea
cântări duhovnicești pe care le primeam direct prin Duhul Sfânt. Devenisem
iarăși în clocot. El mi-a redat pacea și bucuria mântuirii Lui.
Privind în urmă la timpul acela de grea
încercare am realizat că Satana caută să ne facă să cădem, apoi face totul ca
nu cumva să ne ridicăm. Poți fi căzut la pământ în timpul luptei în războiul cu
Diavolul; important este să nu rămâi jos, ci să te ridici. Cel neprihănit de
șapte ori cade și se ridică. Cred că vitejia lui David, din punct de vedere
duhovnicesc, a constat și în faptul că s-a ridicat din căderea lui și nu i-a
dat voie vrășmașului să-l ucidă cu deznădejdea. Astfel a reușit să rămână un om
după inima lui Dumnezeu. A crezut în credincioșia lui Dumnezeu care aude când
un nenorocit strigă la El și-l scapă din toate necazurile lui.
Un alt lucru pe care l-am învățat a fost
că de mare folos au fost rugăciunile părinților mei pentru mine atunci când eu
fiind în încercare nu mă mai rugam deloc. Ei știau că mintea mea era tulburată
și că ochii mei nu mai vedeau. Iov zicea despre el însuși că orbului i-a fost
ochi și șchiopului picior (Iov 29:15).
Ce se va face acela pentru care nu se roagă nimeni? Cred că noi datorăm mult
celor care s-au rugat și se roagă pentru noi. Am învățat că cei căzuți au
nevoie de înțelegere și milă din partea celorlalți pentru a fi ajutați să se
ridice, pentru a fi smulși din foc. Dacă ai experimentat căderi îl vei înțelege
pe cel căzut. Cel mai mare avantaj al căderilor este smerirea. Ca oltean eram
expus mândriei. Dar Dumnezeu ca să mă smerească și ca să nu pot ține capul sus,
m-a lăsat să trec prin căderi ca să-mi arate cine sunt de fapt, adică un
vierme. Autorul Psalmului 119 scrie: „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca
să învăț orânduirile Tale.” (Psalm 119:71)
Când eram în dragostea dintâi mă simțeam
tare, mi se părea că aș putea să biruiesc chiar și prin încercări grele ca ale
lui Iov. Dar am căzut chiar la încercări ușoare. Dumnezeu când a voit să-l
încerce pe Ezechia l-a părăsit pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui. (2 Cronici 32:31) Satana chiar așteaptă
timpurile când suntem slabi pentru ca să ne atace.
Fiindcă iubeam Cuvântul lui Dumnezeu am
vrut la un moment în viață să mă înscriu la o școală de teologie. Dar Dumnezeu
m-a oprit de a face pasul acesta spunându-mi că trebuie să trec prin școala
vieții. Mi-a vorbit printr-un mesaj pe care l-am primit direct de la Duhul
Sfânt și care suna așa: „Nu pot studii
ca să facă pe împărați fericiți, ci școli ale vieții fac pe aceștia
desăvârșiți.” M-am supus, și într-adevăr îi mulțumesc căci mi-a redirecționat
intențiile. După mai mulți ani printr-un vas al Domnului, fiind la un cerc de
rugăciune aici la Portland, Domnul mi-a vorbit începând cu aceste cuvinte:
„Ascultă bărbatule pe care te-am trecut prin școala vieții...” Am înțeles că de fapt aceasta însemnează
ucenicia. Cercetând Cuvântul (care este pâinea noastră cea de toate zilele) și
punându-l în practica de fiecare zi putem să creștem până la statura de
desăvârșire, ca să ajungem să semănăm întocmai cu „Căpetenia și Desăvârșirea noastră”, adică
Domnul Isus.
În timpul comunismului, frații de credință
apostolică au fost foarte mult slăbiți de persecuțiile și hărțuielile
securității. Mulți dintre prezbiterii lor au fost puși în lanțuri. Multe oi,
fiind risipite, au fost silite să intre sub umbrela Cultului Penticostal. Prin
anii 1984-1985 am călătorit printre ruinele rămase în urma multelor furtuni. Am
văzut că frații erau foarte divizați, turma fiind fărâmițată și redusă la
grupări mici ai căror lideri nu se puteau uni între ei datorită părerilor
diferite. Și fără unire nu este nici putere. Pe de altă parte cei din adunările
din cult aveau putere mai mare fiind mai uniți, dar acolo vedeam o cale mai
largă.
Întors acasă, fiind foarte întristat, am
întrebat pe Domnul de ce este această stare
generală în tot poporul Lui și de ce sunt atâtea denominații. Domnul Isus mi
s-a arătat într-un vis zicând: „Staulele
nu sunt ale Mele, dar oile sunt ale Mele. Nu Mă interesează cum se numesc ele
ci cum trăiesc.” Atunci am înțeles de ce vremurile sunt așa de grele. Oile
Domnului sunt risipite prin staulele făcute de oameni după priceperea lor
omenească și după cum au crezut ei că este bine. Dar un staul al Domnului chiar
nu există? Am căutat, dar nu am găsit. Totuși L-am rugat și continui să îl rog
pe Domnul să facă un staul al Lui unde El să fie Păstorul oilor, unde lucrători
puși de El prin Duhul Lui Cel Sfânt să pască și să supravegheze oile așa cum a
fost la început pe vremea primilor ucenici. În urmă cu vreo cincisprezece ani
Domnul mi-a vorbit că pentru ceea ce eu cer nu sosise încă vremea dar am fost
încurajat ca să continui rugăciunea în sensul acesta. Este foarte trist că cei
mai mulți creștini nu sunt conștienți de această mare nevoie, ci se mulțumesc
cu ceea ce este, se mulțumesc cu programele și lucrările făcute cu talente
omenești în multe din adunările vremurilor de azi unde Duhul Sfânt nu mai are
loc să facă și el lucrările Lui.
Capitolul
1
Minunea
Trecerii Frontierei din August, 1987
În
timpul „Războiului Rece,” în Europa, în spatele „Cortinei de Fier” (granița
invizibilă care separa cele două sisteme politice diferite, comunismul opresiv
și sistemul socialist-democrat), o țară frumoasă, dar nenorocoasă, România, a
avut să sufere din cauza lipsei de libertate, atât fizic, cât și spiritual.
Pentru mulți locuitori ai țării, dorința de a evada din „Uriașa Închisoare” era
un obsesiv și greu de realizat vis. Mulți au încercat să fugă, dar au ajuns în
spatele gratiilor închisorilor comuniste, sau au fost uciși de gloanțele nemiloase
ale soldaților care păzeau frontiera.
În
vara anului 1987 prietenul și fratele meu de credință, Ioan, a fost înștiințat
de Dumnezeu să părăsească țara. Fiindcă el zăbovea simțind că nu avea puterea
de a pleca singur, Dumnezeu mi-a vorbit mie să-l însoțesc până la Italia,
promițându-mi că îmi va pune în minte planul de trecere ilegală a frontierei și
tot ce era legat de această aventură foarte periculoasă. Astfel ne-am sfătuit
și am început a pune în practică planul
de trecere.
A părăsi o țară pe care o iubeam, cu
toți prietenii, rudele, și locurile natale, și mai ales pentru Ioan să
părăsească familia lui pentru a se arunca el însuși într-o aventură foarte
riscantă, implica o mare încredere în Dumnezeu. Am fost încredințați că aceasta
este voia lui Dumnezeu, și că vom avea
suportul Lui, și chiar așa s-a întâmplat să fie.
Am început cu cel mai
important lucru: am cerut ajutorul lui
Dumnezeu. Deci, ne-am rugat și am cerut ca El să ne dea
îndrumări cu privire la modul în care să ne pregătim, când să plecăm și pe unde
să traversăm frontiera țării. România, o țară așezată în partea de est a
Europei, care a rămas după al doilea război mondial, în zona comunistă, era
înconjurată de alte țări comuniste. Frontiera în mare măsură făcută din gard de
sârmă ghimpată, păzită de armata statului, ținea oamenii ca pe niște prizonieri
în interiorul țării. Soldații erau foarte bine echipați cu arme si tot ce era
necesar pentru prinderea sau uciderea oricui ar fi încercat să treacă
frontiera.
Pentru
un român, a căuta o cale de a „evada”, însemna a-și asuma riscul de a trece
prin multe și mari necazuri. În primul rând, era grija de a păstra totul în
secret, deoarece peste tot în țară,
comuniștii aveau informatorii lor fiind gata să le vândă orice informații
despre „dușmanii poporului” (un nume dat de comuniști pentru nonconformiști).
Erai întotdeauna în mare pericol, chiar în propria casă, dacă ceva „dubios” a
ajuns la urechile comuniștilor. La un moment dat Dumnezeu
ne ajutase să dezvoltăm un plan. Aveam o țintă: Italia. Aveam să traversăm
înotând, fluviul Dunărea, care desparte România de Iugoslavia, (o altă țară comunistă
situată la sud-vest de România), apoi de a traversa Iugoslavia și de a ajunge
la frontiera cu Italia, unde o altă aventură
trebuia să aibă loc. A trebuit să practicăm înotul, în scopul de a
deveni suficient de antrenați. Ne-am stabilit, de asemenea, locul și timpul
pentru plecare. Într-o duminică la
amiază am intrat într-un lan de porumb în apropiere de râu. Gardienii nu ne-au
văzut, nici nu ne-au auzit, deoarece a plouat de la prânz până la miezul
nopții. Ne-am planificat să părăsim lanul de porumb la miezul nopții și să
mergem spre râu. La miezul nopții, stând în picioare sub umbrelă, în timp ce ne
rugam, prietenul meu s-a rugat așa: „Doamne, mai dă-ne un semn
că ne vei duce în Italia, fă să înceteze ploaia, chiar acum”. O minune s-a întâmplat, s-a oprit ploaia
chiar în acel moment. Credința noastră în ajutorul lui Dumnezeu a devenit mai
puternică. „Să mergem,” ne-am zis plini
de încredere. Am părăsit lanul de
porumb, am intrat într-o pădure, am trecut printr-o zonă mlăștinoasă și apoi a
apărut în fața noastră, largă și tăcută, având țara vecină pe malul opus,
legendara „Dunăre Albastră”. Din fericire, nu au apărut soldații. Am intrat în
apă și am început să înotăm. O navă comercială aluneca în josul Dunării, cu
motorul său zgomotos făcând ca zgomotul făcut de noi să nu fie sesizat de
„urechile de iepure” ale soldaților. Imaginați-vă: doi oameni înotând în noapte,
nici un sunet de glonț de pușcă, ci doar valuri produse de navă și motorul ei
auzindu-se tot mai încet pe măsură ce se îndepărta în noapte. „Sunt obosit”, a
spus prietenul meu Ioan, după o oră de înot. „Mai este încă puțin... și vom
ajunge la mal” am răspuns.
Picioarele noastre în
cele din urmă au pășit pe malul celălalt și după o pauză, am intrat într-un sat
numit Radujevac, unde nu am întâlnit nici un om pe străzi, era aproximativ ora
două noaptea. „Oare este aceasta Iugoslavia sau este Bulgaria?” ne-am întrebat,
deoarece apa Dunării ne dusese câteva sute de metri mai la vale față de locul
unde începusem să înotăm. (Bulgaria este o țară doar la câțiva kilometri în
aval și are frontieră comună cu România). Am găsit numele țării marcat pe
mașini. „Da, este Iugoslavia” am exclamat noi plini de bucurie.
Primul
pas al aventurii noastre a fost realizat. Dar ce urmează? Și cum vom călători
printr-o țară străină, cu oameni care vorbesc o limbă foarte diferită, o țară
cu polițiști căutând „fugari români” care să fie prinși, ambalați, și trimiși
înapoi în România pentru a fi aruncați în închisoare? „Bună Dimineața” o voce
românească dar cu accent străin ne saluta de la o fereastră deschisă, „Ce
faceți voi?” Savurându-și țigara, un domn ne-a văzut în stradă și, fără
îndoială, a înțeles problema noastră. „Am scăpat din România și ne
îndreptăm spre Italia,” am răspuns noi. „Trebuie să mergeți la gară, la doi kilometri
de aici”, a spus omul, arătând cu degetul în direcția vest. Apoi, a oferit
prietenului meu un pahar cu apă rece. I-am mulțumit pentru ajutorul său, și am
plecat.
Am
călătorit cu trenul pe o distanță de aproape cincizeci de kilometri, până când
un om bun ne-a atenționat că trenurile erau inspectate de către polițiști în
căutarea „fugarilor români”, așa că am decis să folosim autobuzul. Am coborât
din autobuz în autogara orașului Belgrad, capitala Iugoslaviei, și căutam să
înțelegem care este pasul următor în călătoria noastră, lungă și periculoasă.
Atunci o doamnă cumsecade ne-a salutat
în limba română. „Care este cel mai bun loc pentru a trece frontiera spre
Italia” am întrebat-o noi . „Voi trebuie să fiți atenți, să nu vă apropiați de
zona orașului Trieste, deoarece este supravegheată de către poliție și de către
armata iugoslavă. Duceți-vă la Nova Goritza. Nu mulți români folosesc acel loc
pentru a trece frontiera, așa că șansa voastră de a intra în Italia ar fi mai
bună.” Dumnezeu a trimis-o, pe acea doamnă de bună credință
care ne-a dat un sfat bun. Și așa urmând
sfatul dânsei, după o călătorie lungă cu autobuzul am ajuns la Nova Goritza.
Granița dintre Iugoslavia
și Italia împarte orașul în două jumătăți, partea iugoslavă numită Nova Goritza
și partea italiană, Goritzia. Am mers de-a lungul frontierei în apropiere de
punctul de control cu speranța de a găsi un loc pentru a trece în Italia, când
o mașină de poliție s-a oprit lângă noi și ne-am găsit arestați la doar câțiva
metri distanță de Italia. „Români?!.. Locul vostru este în România” a sunat o
voce de polițist furios. Nu am fost depuși la secția de poliție după cum ne-am
așteptat ci la punctul de control de frontieră (care era foarte aproape), unde
pietonii și mașinile erau inspectate
înainte de a trece în Italia. Mașina de poliție a plecat lăsându-ne în
supravegherea a doi gardieni de la punctul de control. „Ce s-a întâmplat cu
noi?” ne-am uitat unul la altul, neînțelegând pentru moment ce este aceasta.
Punctul de control italian la numai cincizeci de metri în câmpul nostru vizual
și ochii noștri privind spre oamenii care călătoresc în mod liber și
indiferenți față de doi români arestați, tânjind după libertate”. “Am pierdut
ultima noastră șansă sau Dumnezeu are altceva în plan pentru noi?” (Într-o
viziune dată de Dumnezeu pentru mine înainte de plecarea din România se
arătaseră două tunele ale căror intrări erau păzite de câte doi lei. La unul
leii dormeau, iar la celălalt erau treji. Mesajul care însoțea viziunea era că
nu acolo unde leii dorm este locul de trecere, ci acolo unde leii sunt treji.
Într-adevăr, umblând pe lângă vamă încercasem să trecem printr-un loc unde doi
soldați stăteau culcați lângă frontieră). „Acesta este locul de trecere. Veți
fugi prin vamă, gardienii sunt cei doi lei treji,” un mesaj de sus ne-a
atenționat.
Ne-am
sfătuit: „Trebuie să fugim spre Italia pe aici, să fim gata de a fugi atunci
când gardienii sunt ocupați cu trecătorii.” Am așteptat un moment de slabă
supraveghere și ca la - un semnal verde - am fugit din Iugoslavia în Italia sub
privirea neputincioasă a gardienilor iugoslavi. (Gardienii nu aveau voie să
folosească armele de foc în direcția țării vecine, zona pe care alergam noi
fiind o zonă neutră între cele două puncte vamale: cel iugoslav și cel
italian).
După o fugă de vreo cincizeci de
metri ne-am găsit pe pământ italian. Cu o față jovială, un gardian italian,
ne-a primit la punctul de control, și ne-a oferit două scaune în biroul
punctului italian de control. Restul este ușor de imaginat: cât de fericiți
ne-am simțit după o călătorie lungă și aventuroasă lăudând pe Dumnezeu pentru
credincioșia Lui în a ne ajuta până la ultimul punct din planul Său. Am rămas
pentru o vreme în Italia, o țară democrată, cu oameni minunați și un guvern care a ajutat mulți „Fugari Români”, ca și
noi.
Capitolul
2
Minunea
Trecerii Frontierei din Septembrie, 1987
Era
în luna August, anul 1987, când după intrarea noastră în Italia primisem
aprobare de ședere în orașul de lângă frontiera cu Iugoslavia numit Goritzia.
Am fost cazați la un hotel în așteptarea trimiterii la Roma unde urma să se
desfășoare toată procedura de emigrare în SUA. La hotel primeam totul gratuit,
noi nu făceam altceva decât să ne odihnim, să mâncăm și să ne plimbăm. Am
vizitat frumusețile orașului printre care și castelul Fidardo. Cel mai mult
eram interesați să întâlnim creștini ca și noi, așa că într-o Duminică am mers
la o biserică de frați reformați. Au fost foarte buni cu noi, iar o familie
care se numea Zidarich ne-a invitat la casa ei. Astfel am devenit prieteni
apropiați cu familia aceasta. Într-o altă Duminică am vizitat o biserică de
credincioși mormoni.
Pentru
noi care trăisem sub un regim comunist a fost ceva deosebit să vedem un oraș
foarte curat, cu un popor foarte cumsecade, unde oamenii erau tratați ca
oameni. Parcă eram pe un tărâm de vis. Dar ceva l-a întristat pe prietenul meu.
Acolo era belșug de mâncare, iar cei șase copii cât și soția lui care
rămăseseră în România nu se puteau bucura de toate acestea căci după cum mulți
știu în acea perioadă în România era o foamete provocată de industrializarea
forțată de către cei ce cârmuiau țara prin cumpărarea de echipament industrial
din afară în schimbul produselor agricole. Prietenul meu când mânca își aducea
aminte de copiii lui și plângând zicea: “Eu mănânc aici multe mâncăruri bune,
dar copiii mei oare ce mănâncă acolo în România?” Pentru mine era mai ușor căci nu eram
căsătorit. Dar situația aceasta mă punea pe gânduri. Era o stare de tensiune
care se așezase chiar și între noi.
După
o ședere de aprox. 40 de zile în Goritzia într-o zi de Duminică am ieșit de
dimineață singur să cuget în timp ce mă plimbam pe străzile liniștite ale
orașului. Vorbeam cu Dumnezeu preocupat fiind de situația prietenului meu pe
care aș fi voit să-l ajut dar nu știam cum. Ceream de la Dumnezeu să-mi umple
inima de dragostea Lui. S-a înserat și am găsit o grădină la marginea orașului
unde am intrat și am petrecut toată noaptea în rugăciune. Îl rugam pe
Dumnezeu zicând, Doamne dă-mi dragoste, sau ia-mă de pe pământ căci nu sunt
vrednic să trăiesc așa cum mă văd acum. Când se lumina de ziuă am primit un
răspuns la care nicidecum nu mă așteptam. Dumnezeu mi-a zis: „Tu trebuie să te
întorci înapoi în Romania ca să scoți familia prietenului tău.”
Am
zis Domnului: „Dacă aceasta este voia Ta, te rog să-mi dai două lucruri pe care ți le cer ca semne că Tu mă
trimiți. Primul, să se ofere cineva care să mă ajute cu bani pentru drum, iar
al doilea, să-mi dai un om de al Tău din Iugoslavia care să mă îndrume pe unde
pot trece frontiera înapoi spre România pe uscat căci eu am ieșit din Romania
înotând pe Dunăre, iar acum am nevoie să intru pe uscat ca tot pe acolo să ies
împreună cu familia prietenului meu.” Mă
simțeam umplut de iubirea pe care i-o cerusem, nu mi se părea prea grea nici o
poruncă a Domnului, eram la dispoziția Lui, chiar cu prețul vieții. Îl iubeam
pe Domnul și pe oameni. Dar pe deasupra El mi-a dat o credință deplină în credincioșia
Lui, că va fi cu mine tot timpul și ce a promis va face. Mă simțeam dublat de o
altă persoană care era înlăuntrul meu, cu care comunicam și știam că această
persoană era Domnul Isus, prin Duhul Sfânt.
Nu
mâncasem nimic începând de Sâmbătă seara și m-am hotărât să nu mănânc și să nu
beau nimic până în noaptea de marți spre miercuri când după cum îmi spunea
Duhul Sfânt trebuia să trec frontiera dinspre Italia înapoi spre Iugoslavia,
bineînțeles tot ilegal. Tot odată aveam nevoie de aceste zile de post pentru a
putea fi suficient de sensibil la vocea Duhului Sfânt care mă călăuzea și îmi
spunea tot timpul ce trebuie să fac.
M-am întors luni de dimineață la
hotel unde am găsit pe prietenul meu foarte îngrijorat, căci nu știa ce s-a
întâmplat cu mine. M-a mustrat ca între frați. Apoi am zis: „Dumnezeu mă
trimite înapoi în România ca să-ți scot familia de acolo.” Atunci fratele meu
s-a liniștit, trecându-i toată îngrijorarea. „Dacă este adevărat că Dumnezeu te
trimite, te rog să scoți doar pe
soția mea și pe cele două fiice ale noastre, iar cei patru fii să rămână cu
rudele noastre.” Dar eu știam că
Dumnezeu îmi spusese să scot toată familia, adică o mamă cu șase copiii.
Mai
era la același hotel un alt român care auzindu-mă că voiam să plec înapoi în România
a zis că vrea să meargă și el împreună cu mine pentru a-și scoate soția care
rămăsese în România. M-am rugat la
Dumnezeu zicând: „Doamne dacă este voia Ta să vină și el, să vină, dar dacă nu
este voia Ta, să faci ca el să se răzgândească.” Ziceam aceasta fiindcă vedeam
că relația lui cu Dumnezeu nu era chiar în regulă și putea chiar să încurce
lucrarea Domnului. Ceva ciudat s-a întâmplat chiar în ultima zi când fiind în
curtea casei familiei Zidarich am făcut o rugăciune
de despărțire. Ținându-ne de mâini am format un cerc. Românul acela era lângă
mine și mâna lui era prinsă de a mea. Pe când ne rugam a venit puterea Duhului Sfânt peste mine, așa că ceva ca un
curent electric s-a scurs prin mâna mea
spre mâna lui. Deodată cuprins de frică a exclamat, „Eu nu mai merg, îmi este
frică.” Vedeam că tot ce îi ceream lui Dumnezeu împlinea întocmai.
Se
apropia timpul când să înceapă aventura. Era marți seara pe la ora cinci când
de la biserica fraților mormoni au venit doi tineri la noi la hotel rugându-ne
să ne ducem la ora opt la ei la biserică deoarece păstorul lor voia să discute
cu noi doi. Ne-am dus precum ni s-a spus. Am fost introduși în biroul
păstorului unde mai erau câțiva colaboratori ai lui. Păstorul ni s-a adresat
zicând: „Noi vrem să vă ajutăm.” Eu am zis atunci: „Dacă într-adevăr vreți
să ne ajutați, iată că pe mine mă
trimite Dumnezeu înapoi în România pentru a scoate familia prietenului meu și
am nevoie de banii necesari pentru călătorie. Păstorul a replicat: „Dacă
Dumnezeu te trimite vrem ca să ne spună și nouă.” Atunci ne-au rugat să așteptăm într-o cameră
alăturată. După un timp am fost chemați înapoi și mi s-a spus: „Da, Dumnezeu
ne-a spus că te trimite și noi trebuie să te ajutăm nu numai cu bani, ci
împreună cu toată biserica să te susținem în rugăciune până se va face lucrarea de izbăvire din România a
familiei fratelui tău.” Mi-au dăruit în
Numele Domnului o sută de mii de lire italiene care pe vremea aceea valorau cam
optzeci de dolari, m-au îmbrățișat și m-au încredințat în mâinile Domnului
Miezul
nopții, era timpul hotărât de Domnul când trebuia să intru pe pământ iugoslav.
Familia Zidarich de la frații reformați locuia chiar lângă frontiera cu
Iugoslavia. Sora Zidarich s-a urcat pe un balcon al casei ca să urmărească
trecerea grănicerilor iugoslavi care patrulau de-a lungul frontierei. La un
semnal al dânsei am sărit gardul din curtea lor care era vecină cu frontiera și
m-am aflat pe pământ iugoslav.
În
timpul celor patruzeci de zile învățasem să mă descurc în limba italiană, așa
că puteam comunica mai ușor cu iugoslavii deoarece unii înțelegeau această
limbă. Am intrat în orașul iugoslav Nova Goritza unde după ce am schimbat banii
italieni în bani iugoslavi la unul din chioșcurile din oraș, am luat autobuzul
spre Belgrad. Ajuns fiind în autogara din Belgrad, un taximetrist a insistat
foarte mult de mine zicând că el mă duce cu taxiul lui până la România. M-am
lăsat tras de el în taxiul lui așteptând să văd ce urmează. După plecarea din
Belgrad l-am întrebat cât mă costă până la România. Suma despre care el a spus
era cât toți banii mei. I-am spus că nu pot merge mai departe. Atunci el a zis,
„Iată că te las în orașul Pancevo care este la 20 kilometri de Belgrad spre
România.” Așa că m-a dus chiar la autogară ca să aștept autobuzul pentru
Vârșeț, un alt oraș mai apropiat de România.
Stăteam
pe o bancă în autogară, când deodată Duhul Domnului mi-a zis: „Vorbește omului
de lângă tine pe românește.” Atunci m-am adresat omului care stătea pe aceeași
bancă: „Nu vă supărați, aici oprește autobuzul pentru Vârșeț?” „Da aici oprește, dar de unde știi că sunt
român?” „Mi-a spus Dumnezeu,” i-am
răspuns. „O, da, înțeleg, ești pocăit. Știu că la pocăiți le vorbește Dumnezeu. Și eu sunt creștin, ortodox.” Apoi
i-am spus tot ce vreau să fac, cum că eu veneam din Italia și voiam să intru în
Romania ca să scot de acolo o familie, adică
o mamă împreună cu șase copii. Și pentru că eu nu cunoșteam nici un loc
pe unde s-ar fi putut trece pe uscat, deoarece eu ieșisem din România pe apă, el trebuia să-mi spună pe unde puteam intra, ca tot pe acolo să
mă pot întoarce, căci între copii era chiar și o fetiță în vârstă de câțiva
anișori.
Răspunsul
lui a fost foarte grăitor: „Eu chiar sunt născut într-o comună de lângă
frontieră despre care se știe din bătrâni că este un loc binecuvântat de
Dumnezeu pe unde se poate trece ușor. Eu nu mai locuiesc acolo dar îți voi
explica felul cum poți ajunge acolo. Iată, mergi cu autobuzul până la Vârșeț,
apoi iei un alt autobuz care te va duce la comuna Marghita. Acolo vei găsi
români pocăiți care îți vor spune ce trebuie să faci.” A mers și el cu același autobuz spre Vârșeț
pentru câteva stații. Înainte de a coborî mi-a dăruit niște bani iugoslavi și
m-a îmbrățișat, asigurându-mă că mă va susține și el în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-Și facă lucrarea. Era omul lui
Dumnezeu cerut de mine ca semn al trimiterii în această lucrare.
Am
ajuns la Vârșeț la ora nouă seara. Autobuzul pentru Marghita plecase. Nu mai
era alt autobuz până a doua zi dimineața. Am plecat pe jos întrebând locuitori
iugoslavi despre direcția spre Marghita. „Ești nebun” mi se răspundea, „nimeni
nu umblă pe jos pentru atâta distanță (cca 20 kilometri) și mai ales
noaptea.” Dumnezeu mi-a dăruit un vânt
din spate și măcar că eram slab trupește după zilele de post ținute în Italia,
am ajuns după numai trei ore în comuna Marghita. Patrulele de poliție iugoslave
nu m-au oprit ca să mă aresteze, măcar
că ele căutau români pe care să îi aresteze și să îi predea în mâinile
grănicerilor români. Probabil, ei nu puteau gândi că un român poate merge
ilegal înspre Romania în timp ce toți românii veneau ilegal dinspre România.
Era
miezul nopții, toată comuna Marghita era în întuneric. O singură fereastră era
luminată. M-am îndreptat într-acolo. Era cârciuma. Un singur om era acolo,
cârciumarul. L-am întrebat dacă nu cumva cunoaște vreun român pocăit în comună.
„Eu nu sunt de aici, deci nu cunosc pe nimeni” mi-a răspuns. În timp ce vorbeam
cu el au trecut doi copii pe o motoretă. Cârciumarul a fluierat și ei s-au
întors înapoi. Erau români. Le-am spus că eu caut un român pocăit. „Chiar lângă
mine locuiește un român pocăit” a zis unul dintre copii. „Eu merg cu tine și te
las la poarta lui, îți spun cum îl cheamă, tu trebuie să-l strigi, dar eu nu
voi rămâne cu tine ca să nu se afle cine te-a ajutat” (poliția iugoslavă căuta
să prindă pe românii fugari cât și pe cei care îi ajutau să treacă frontiera).
Am
rămas singur la acea poartă, am chemat numele pocăitului român. Am fost
introdus în casă. Era o familie formată din doi bătrâni. Ne-am rugat împreună, le-am istorisit
povestea mea și ce anume voiam să fac. Ei mi-au făcut o schiță a drumului pe
care urma să-l parcurg în continuare. Mi-au zis așa, Te întorci înapoi un
kilometru pe drumul pe care ai venit, vei întâlni un canal care se numește Moravița.
Va trebui să mergi spre frontiera cu România, șapte kilometri pe lângă acel
canal. Vei vedea în dreapta ta multe lumini. Acolo este punctul vamal de
trecere dintre Romania și Iugoslavia. Vei ajunge astfel la frontiera cu
Romania. Ne-am despărțit cu pace după ce m-au încredințat în mâna Domnului. Am
mers după indicațiile primite și după șapte kilometri având în stânga mea
canalul iar în dreapta un lan de porumb foarte înalt și verde, am ajuns la un
gard de sârmă ghimpată. Am depărtat sârmele și am intrat prin acel gard în
România fără să fi fost văzut de cei ce la punctul de trecere erau ocupați cu
controlul mașinilor care intrau și ieșeau la acea oră de după miezul nopții,
măcar că ei erau doar la câteva sute de metri de locul acela de trecere.
Acum
eu voiam să fiu sigur dacă într-adevăr intrasem în România. Am intrat într-o
localitate chiar lângă frontieră. Totul era pustiu la acea oră târzie din
noapte. Am căutat să găsesc vreo inscripție românească și deodată am ajuns la
un magazin deasupra căruia scria: „Cooperativa.” Am mulțumit Domnului că m-a
ajutat să ajung cu bine în România. Comuna aceea se numea Stamora Moravița.
Am
traversat comuna și fiind înștiințat de Duhul Domnului am părăsit șoseaua
principală mergând peste câmpuri. Ținta mea era să ajung la o comună care se
cheamă Gătaia pentru că acolo era o gară pentru trenul care mergea la
Timișoara. Ceva neprevăzut mi s-a întâmplat mergând peste câmpuri. Deodată am
fost înconjurat de o haită de câini care făceau mare gălăgie. Erau câinii
ciobanilor care dormeau lângă turma de oi. S-a trezit o ciobăniță care m-a
izbăvit de gurile câinilor poruncindu-le să tacă. Am văzut cum Domnul a vegheat
ca să nu se trezească ciobanii, căci se știa că ei erau informatorii
grănicerilor în zonele de frontieră. Unii fugari chiar fuseseră prinși de
ciobani și predați grănicerilor, care după ce îi batjocoreau și îi băteau, pe
unii chiar foarte grav, îi trimiteau mai departe ca să fie puși în închisoare.
Comuna
Gătaia era încă departe iar eu eram foarte obosit după ce parcusesem pe jos cca
40 de kilometri. Am zis Domnului: „Doamne dă-mi un mijloc de transport ca să
ajung la Gătaia căci vezi că nu pot merge mai departe.” La foarte scurt timp după aceea am văzut pe
câmp o brigadă de tractoare și m-am îndreptat spre ea. Brigadierul mi- zis:
„Așteaptă aici căci la ora 12 pleacă un tractor la Gătaia.” Era cam ora 9
dimineața. Am rămas acolo. Am folosit timpul acela pentru odihnă, am ținut
picioarele în apă rece căci se umflaseră. Un lucru care mi-a atras atenția
stând la brigada aceea de tractoare a fost faptul că era o mare diferență între
lanurile de porumb din Iugoslavia și cele din România. În Iugoslavia porumbul
era foarte înalt și frumos în timp ce în România era mic și galben. Brigadierul
îmi zicea: „Privește, nu vom avea ce să culegem.” Părea ca diferența dintre
binecuvântare și blestem.
La
Gătaia am intrat într-un restaurant din vecinătatea gării unde am mâncat și
unde am procurat și bani românești prin vânzarea unui casetofon pe care îl
adusesem din Iugoslavia. Am călătorit cu trenul până la orașul Pitești, apoi cu
un taxi până în localitatea Mioveni unde se afla familia prietenului meu. Am
spus la sora să pregătească totul pentru plecare apoi am plecat imediat la un
alt prieten și frate de credință din localitate pe nume George unde am stat ca
să nu fiu găsit de poliție. George s-a hotărât să meargă și el cu noi în
Iugoslavia. De asemenea a mai mers cu noi o fată cu care eu credeam că mă voi
căsători, dar nu a fost așa. Eram în total zece persoane. Copiii erau pe deplin
încredințați că Domnul îi ajută să se întâlnească cu tăticul lor. Am călătorit
cu trenul până într-o localitate vecină cu frontiera numită Jamul Mare. De
acolo am mers pe jos pe drumul care era paralel cu frontiera spre Stamora
Moravița.
O
minune s-a petrecut la ieșirea din
satul Gherman. Era aproximativ ora șapte seara. Noi mergeam pe partea stângă a
drumului. George ducea în brațe fetița. Eu eram ultimul din șirul de zece
persoane. Deodată am văzut în fața noastră pe partea stângă a drumului doi
grăniceri care stăteau în picioare într-o cabină. Când i-am văzut am strigat:
„Doamne, Tu să-i blochezi, așa să rămână.” Am trecut toți zece prin fața lor
cam la un metru distanță de ei. Au stat
blocați până când noi am ieșit din câmpul lor vizual. Știam de la Domnul că
trecerea frontierei trebuia să aibă loc în jurul orei trei dimineața. De aceea
am stat cu toții sub un pod până s-a apropiat ora de trecere. Am pornit spre
frontieră pe același traseu pe care eu venisem din Iugoslavia. O altă minune a fost când traversând comuna
Moravița a trebuit să trecem chiar prin fața sediului grăniceresc. Nu a fost
nici o santinela care să ne vadă. Ne-am apropiat de punctul vamal pe unde
trecusem la intrarea mea în Romania. Nu am fost văzuți de grănicerii de la
vamă.
Am ajuns la gardul de sârmă, am
ținut cu mâinile sârmele depărtate și toți unul câte unul au trecut de partea
cealaltă a gardului, apoi am trecut și eu. Am mers cei șapte kilometri pe lângă
canalul Moravița până am ajuns la șoseaua care mergea spre Belgrad. Am oprit un
autobuz care ne-a luat și ne-a dus direct la o stație de poliție din orașul
Pancevo.
Mama
și cei șase copii au fost cazați la un cămin muncitoresc pentru un timp de zece
zile, apoi după procedurile legale au fost cazați la un hotel din orașul
Belgrad. Prietenul meu care era în Italia a venit la familia lui în Iugoslavia,
apoi au emigrat cu toții în SUA. S-au
împlinit astfel descoperiri pe care le avusese această familie când era
în România, că ei vor pleca în urma fratelui Ioan pe același drum și că vor
avea belșug de mâncare în timp ce în țară va fi lipsă. Într-adevăr era belșug
de mâncare în Iugoslavia. Astăzi,
prietenul meu Ioan trăiește în Sacramento, California, și se bucură de soarele
libertății într-o țară binecuvântată cu familia lui. Eu laud pe Dumnezeu pentru
oportunitatea de a fi un martor și un subiect al câtorva dintre minunile Sale, și de a arăta modul în
care cei ce se încred în Dumnezeu, pot realiza obiectivele propuse.
Capitolul 3
Minunea Evadării din Închisoarea Pancevo din
Iugoslavia
După intrarea în Iugoslavia am fost arestat de
poliția Iugoslavă și depus într-o închisoare din orașul Pancevo împreună cu
fratele George. Eram anchetat de securitatea Iugoslavă. Mi se cerea să le spun
cu cine am colaborat din Iugoslavia pentru a trece frontiera. Eu le răspundeam
că Dumnezeu m-a ajutat cu puterea Lui, dar ei nu credeau în Dumnezeu.
Eram amenințat că voi fi
judecat de autoritățile Iugoslave și se putea să fiu condamnat la 3 ani de
închisoare. M-am rugat Domnului și El mi-a spus că va trebui să evadez
din închisoare și că El se va îngriji de aceasta. Ca deținuți eram scoși la
muncă. Noi executam demolări de case. Eram păziți de un milițian. În urma
noastră veneau constructorii de apartamente. Dumnezeu mi-a pus în minte planul
de evadare din închisoare. Știam ziua când trebuia să evadez de la locul de
muncă. În camera unde eram deținut erau mai mulți români închiși pentru trecerea
frontierei; unul dintre ei care era și el anchetat ca și mine era foarte
îngrijorat cu privire la deturnarea noastră în România. El zicea: „Să ferească
Dumnezeu ca să evadeze vreunul dintre noi căci atunci ne vor trimite pe toți
înapoi, în Romania. Simțeam că el era tot timpul cu ochii pe mine ca și cum ar
fi simțit ceva despre planul meu de a evada, de aceea mă gândeam, oare cum voi
face.
În dimineața zilei în
care era planificată evadarea, acel deținut a spus că el a avut un vis cu
țigani și întreba pe ceilalți deținuți ce puteau să însemneze acei țigani. Unii
deținuți au zis că însemnează noroc, dar eu i-am spus că însemnează milițieni.
La scurtă vreme după aceea au venit milițienii și l-au scos afară din cameră
pentru a-l duce la anchetă, iar noi am plecat la muncă fără el.
O piedică a fost înlăturată, dar a apărut o alta. În
ziua aceasta eram păziți de doi milițieni. Am fost împărțiți în două echipe. O
echipă demola casa iar altă echipă muta materialele demolate. Eu am fost
repartizat în echipa care demola. Fiecare echipă era păzită de câte un
milițian. La locul unde erau depozitate materialele stătea un milițian. Între
locul acela și casa care se demola era un zid. Eu plănuisem să iau în mână
niște cărămizi, să le duc acolo unde trebuiau depozitate și apoi să fug fără a
fi văzut de milițianul care ne păzea de obicei. Dar acum era al doilea milițian
care stătea dincolo de zid unde trebuia să las cărămizile. Totuși Dumnezeu care
este în control la toate lucrurile a făcut să vină o furtună care aducea praful
de la șantierul de blocuri care era chiar dincolo de zid. Atunci milițianul de
dincolo de zid a venit să se adăpostească lângă celălalt milițian, dincoace de
zid. Fără a mai sta pe gânduri am luat repede în mâini niște cărămizi ca și cum
aș fi făcut parte dintre cei ce cărau materialele. Le-am dus dincolo de zid,
le-am aruncat jos și am fugit fără a fi fost văzut de cei doi milițieni. Am
străbătut niște grădini, am traversat un drum asfaltat și am intrat într-un lan
de porumb unde am stat ascuns o vreme.
Eu voiam să mă duc la autogară ca să plec din Pancevo
cu autobuzul, dar Duhul Domnului îmi spunea să mă duc pe jos la Belgrad. Am
mers pe jos până la autostradă. Apoi fiindcă nici o mașină nu voia să mă ia la
autostop, am plecat pe jos spre Belgrad care era la o distanță de 20 de
kilometri. Am mers pe o potecă pe lângă autostradă. La intrarea în Belgrad
autostrada a devenit o șosea obișnuită foarte aglomerată, fără trotuar, astfel
că mersul pe jos era foarte anevoios. Am cerut Domnului să facă să oprească o
mașină. M-am mutat pe partea dreaptă a drumului și am făcut semn la prima
mașină (un TIR ) care a și oprit în
dreptul meu în timp ce din sens opus a trecut o mașină de poliție care sigur
m-ar fi arestat dacă nu eram ascuns de mașina care m-a luat și m-a dus aproape
de autogara din Belgrad. După un timp am întâlnit în Belgrad pe George care se
eliberase după zece zile din închisoare. El mi-a spus că după evadarea mea un
deținut care a observat lipsa mea a raportat la milițieni că am evadat. Ei au
intrat în alarmă, au venit acolo și securiștii. Deținutul care a raportat
evadarea mea i-a sfătuit să mă caute la autogară dar nu m-au putut găsi căci
Domnul mă trimisese pe un alt drum. M-am întors din nou în România unde Domnul
avea de făcut alte minuni pe care le
povestesc în continuare.
Capitolul
4
Minunea
Izbăvirii din Închisoarea de la Timișoara
În
anul 1988, în luna Ianuarie, am ajuns să fiu arestat împreună cu alți doi frați
de credință pentru încercarea de trecere a frontierei dintre România și
Iugoslavia. Am fost depuși la penitenciarul din Timișoara care se afla pe
strada Popa Șapcă. Acolo ne-am întâlnit cu alți patru frați care erau arestați
pentru același motiv. Eram în total șapte
frați de credință care ne aflam într-o cameră de patruzeci și șapte de
deținuți, majoritatea dintre noi fiind arestați pentru trecere sau pentru
tentativă de trecere a frontierei.
La
îndemnul Duhului Sfânt am zis către ceilalți frați: „Haidem să ne unim și să ne
rugăm la Dumnezeu ca să se dea o
grațiere pentru scoaterea afară din închisoare a celor arestați.” Toți am fost
de acord să ne rugăm și să postim în
fiecare zi chemând Numele Domnului nostru Isus pentru ca să aducă izbăvire.
Despre această hotărâre a noastră am spus și celorlalți deținuți care erau cu
noi în aceeași cameră. Când au auzit ei ce voiam să facem au fost bucuroși,
unii dintre ei făcând promisiuni că, dacă Dumnezeu ne ascultă, ei se vor duce
la adunare și se vor pocăi.
Ne-am
rugat și am postit timp de zece
zile. În tot timpul acesta, noi, nu numai că ne rugam dar le și vorbeam la oameni despre Domnul Isus, cântam
cântări duhovnicești și le spuneam poezii. Cei din cameră căutau să nu ne
deranjeze, zicând între ei: „Pocăiții se roagă pentru decret.” În cameră era un
tânăr care căuta să ne deranjeze, bătându-și joc de noi, măcar că după cum
aflasem el provenea dintr-o familie credincioasă. Dar ceva ciudat s-a
întâmplat, căci el a primit o durere de măsea și ne-a lăsat în pace până la
sfârșit. O amintire frumoasă mi-a rămas despre un tâlhar de la Constanța care
în acest timp de zece zile s-a pocăit, s-a lăsat de fumat și de înjurături, și
foarte bucuros spunea că știe sigur că Dumnezeu l-a adus la închisoare ca să se
pocăiască și de asemenea va face și minunea
de a-l izbăvi de acolo. O altă minune a fost că în timpul acestor zece
zile ne-am rugat pentru unul dintre
cei șapte care nu fusese botezat de Domnul
cu Duhul Sfânt. A primit botezul cu Duhul Sfânt chiar acolo în închisoare și a
început să vorbească în alte limbi.
Pe
măsură ce ne rugam, Domnul ne arăta
prin Duhul Sfânt că este de partea noastră și că noi trebuie să ne luptăm în rugăciune și să nu dăm înapoi. Ni se
arăta prin vedenii chiar și lupta care se dădea în văzduh între duhurile
răutății care se împotriveau acestei lucrări și îngerii Domnului care se luptau
în favoarea noastră.
Două lucruri importante erau cele pe
care noi puneam accent: unitatea deplină și credința neclintită. Vegheam unii asupra altora ca nu cumva vreun
duh de îndoială să se strecoare între noi. Odată unul dintre noi a zis că după
ce se va libera din închisoare, după ce va ispăși pedeapsa, va face un anume
lucru; atunci l-am atenționat imediat zicând: „Cum poți să zici așa ceva, căci
acum te vei elibera.” În felul acesta a
fost reașezat imediat în poziția de credință.
În
timpul acestor zece zile eu am fost dus pentru anchetă la ofițerul de
securitate al închisorii ca să fiu interogat de el, deoarece pentru ei eram
considerat periculos fiindcă trecusem de mai multe ori frontiera, fiind și
călăuză pentru alții. Pentru că simțeam prezența Duhului lui Dumnezeu în mine,
eram plin de îndrăzneală și i-am povestit la colonelul de securitate multe minuni prin care Dumnezeu mă folosise
la trecerea frontierei împreună cu alții, odată chiar cu o familie cu șase
copii. El a ascultat toate acestea după care a zis: „Niță, tu ești un sac cu
povești, eu nu cred nimic.” Eu am replicat: „Veți vedea domnule colonel că
Dumnezeu ne scapă și de data aceasta de aici din închisoare,” la care el a
răspuns: „Nicidecum.”
Când
s-a sfârșit a zecea zi de post Dumnezeu ne-a dat un mesaj zicând: „Gata, ați biruit, v-am ascultat, mâine
va trebui să mâncați căci va fi nevoie.” A doua zi, care era de fapt a
unsprezecea, am mâncat, și într-adevăr a fost nevoie, căci am fost scoși afară
din cameră pentru ca să încărcăm niște fier vechi în niște camioane, în curtea
închisorii. După întoarcerea noastră în cameră ne-am sfătuit ca ziua următoare,
care era a douăsprezecea, să o aducem Domnului ca o zi de mulțumire pentru că
ne-a ascultat rugăciunea și va aduce
izbăvirea din închisoare. Deci am postit și am stat în mulțumire înaintea
Domnului. La sfârșitul zilei de mulțumire, la ora zece și jumătate, seara, am
auzit fluierături care veneau din afara închisorii, adică din oraș. În toată
camera s-a făcut liniște. Toți ascultam, când deodată o voce puternică a
răsunat de afară, din stradă: „Mare
decret…. amnistie generală până la
zece ani!”
Toți
cei ce erau condamnați sau trebuiau să fie condamnați la o pedeapsă de până la
zece ani au fost eliberați din închisorile României. Cei ce erau condamnați sau
trebuiau să fie condamnați la mai mult de zece ani au beneficiat de reducerea
pedepselor. Într-o celulă vecină cu camera noastră se afla un condamnat la
moarte care ținea greva foamei, cu speranța că va putea obține vreo schimbare a
pedepsei. Chiar și el a beneficiat de această amnistie și a și început să
mănânce. La închisoarea din Timișoara se spunea că din cca. 1.200 de deținuți
au rămas în închisoare cam 30. În toată țara s-au eliberat circa 60.000 de
deținuți dintre care foarte mulți erau închiși pentru trecere sau tentativă de
trecere a frontierei, între care erau și copii ai Domnului. Deținuți bătrâni
care făcuseră închisoare chiar și în timpuri mai vechi spuneau că în toată
istoria României nu a fost dat un decret așa de mare ca acesta. Deținuți din
cameră plângând ziceau: „Am văzut puterea lui Dumnezeu, ne ducem la adunare,
vrem să ne pocăim.” O mare bucurie era peste toți.
Dar
eu am avut parte de o ultimă minune
chiar înainte de ieșirea din închisoare. După ce am fost îmbrăcat în hainele
mele civile, am fost dus de un milițian și introdus pe ușa unei săli mari care
era lângă poarta închisorii și lăsat acolo. Sala era plină cu deținuți ca și
mine care așteptau să li se înmâneze actele de eliberare. Următorul care a
deschis ușa și a intrat în urma mea în sala aceea a fost… colonelul de
securitate. Când m-a văzut, m-a întrebat ce fac acolo. Atunci eu m-am ridicat
și i-am zis: „Vedeți domnule colonel că ne-a scăpat Dumnezeu?” El a răspuns: „Nu Dumnezeu, ci Ceaușescu.”
Dar eu am ridicat glasul și am strigat spre mulțimea de deținuți care erau în
sală: „Este adevărat că Dumnezeu ne-a scăpat?” „Daaa!”, a răsunat toată sala. Securistul nu a mai scos nici un
cuvânt, rămânând rușinat în fața puterii Celui ce nu se lasă să fie batjocorit.
Am
scris aceste lucruri pentru întărirea
credinței celor ce mijlocesc pentru poporul Domnului în timpuri ca acestea.
Sunt vremuri grele; să strângem rândurile printr-o unire în Duhul. Să ne luptăm
în rugăciune printr-o pocăință
sinceră, cu post, cu plânset și cu bocet. Căci în popor sunt mulți care, fiind
legați de vrășmașul, au ajuns să fie prizonieri ai lucrurilor de jos și nu au
putere de înaintare pe cale. Sunt familii care au necazuri cu copiii lor care
s-au îndepărtat de Domnul. Sunt familii dezbinate. Sunt mulți bolnavi
sufletește și din această cauză Domnul îngăduie peste ei boli trupești sau alte
suferințe. Sunt adunări care, lărgind calea, nu se deosebesc prea mult de lume
fiindcă au acceptat moda lumii sau alte lucruri și mai grave pe care ei le
consideră nevinovate, dar pe care Domnul le urăște. Avem nevoie de o trezire reală pocăindu-ne în țărână și
în cenușă. Să ne unim dar, inimile
și glasurile înaintea Celui ce are putere să elibereze din închisoarea
păcatului și să ne facă gata, așa cum se cuvine să fim, ca o mireasă curată și
împodobită pentru Mirele ei Preaiubit. Maranata!
Capitolul
5
Amintiri
din Închisorile Comuniste
Pe
vremea comunismului, am avut parte, prin harul Domnului, să fiu închis de mai
multe ori. În iarna anului 1969-1970 eram închis pentru refuzul de a depune
jurământul militar, în închisoarea Văcărești, o fostă mănăstire care fusese
transformată în închisoare. Atmosfera din închisoare era una de frustrare și
nemulțumire. Oamenii erau nervoși, triști, flămânzi. Eu mă simțeam fericit că
aveam parte de suferință pentru credința în adevăr. Ceilalți se mirau de faptul
că eu am ales de bună voie să sufăr pentru un astfel de motiv și mă judecau
zicând că puteam să fiu liber.
Fiindcă
eram copilul lui Dumnezeu căutam prilejuri de a face bine colegilor de
suferință. Odată un coleg de celulă își manifesta ura împotriva mea fiindcă
eram pocăit și mă vorbea de rău față de ceilalți. Eu tăceam și doream să-i fac
bine. Dumnezeu mi-a dat un prilej de a-mi
manifesta iubirea față de el. S-a întâmplat că el fiind foarte nervos din
cauză că a fost arestat s-a îmbolnăvit de stomac. Mâncarea la închisoare era
foarte puțină și însoțită de mămăligă. Doar dimineața ni se dădea o bucățică de pâine. Fiindcă
mămăliga îi făcea rău la stomac, Domnul mi-a dat îndemnul să îi dau pâinea mea.
El a acceptat ajutorul acesta și după ce s-a vindecat spunea celorlalți că acum
a înțeles ce însemnează a fi pocăit, căci fiind în necaz numai pocăitul l-a
înțeles. Îmi plăcea să-i încurajez spunându-le că Dumnezeu poate să facă o minune și să ne scoată din închisoare.
Și într-adevăr chiar în timpul acela s-a schimbat codul penal și mulți au fost
eliberați.
Am
fost mutat într-o altă celulă unde era închis, tot pentru nedepunerea
jurământului, un tânăr adventist reformist. Era foarte blând. El fiind
vegetarian avea de suferit în plus, căci măcar că mâncarea era puțină, nu mânca
ceea ce conținea carne. Era condamnat la doi ani de închisoare. S-a eliberat și
el cu ocazia schimbării codului penal după care a fost luat din nou la armată
și iarăși a fost condamnat pentru același motiv la 4 ani de închisoare.
Prin
anii 1983-1985 am fost arestat de trei ori. Odată fiindcă lucram și locuiam împreună cu alți doi frați ai mei la
Oarja a venit miliția de la Pitești și ne-a arestat. Ne-au judecat și ne-au
condamnat la șase luni de închisoare pentru că nu aveam serviciu. De fapt noi
nu eram paraziți, dar comuniștii foloseau decretul 153 pentru a putea aresta și
condamna persoanele care pentru ei erau suspecte. Pentru că nu aparțineam de o
adunare din cult eram mereu urmăriți de securitate, eram urmăriți de unii
vecini sau chiar rude care erau recrutați ca agenți sau informatori de către
securitate. Ne hărțuiau pentru că, credeau ei, făceam adunări clandestine unde
ei nu puteau să știe ce anume se petrecea. Ne ziceau că dacă ne ducem la
adunarea din cult și ne facem membri acolo vom fi lăsați în pace. Aceasta
pentru că acolo aveau deja agenți recrutați dintre membrii adunării care
raportau la securitate ce se petrecea. Eram urmăriți când plecam de acasă. Dacă
eram vizitați de vreo persoană străină de localitate, agenții veneau să afle
cine este și de ce a venit. Cam aceasta era situația Bisericii fără cult din
țările comuniste. Din cauza aceasta se mai numea și „Biserica Subterană.”
După
arestare ne-au anchetat cu privire la lucruri de care ei se temeau, ca legături
cu persoane suspecte, sau lucruri privitoare la credință. Dar vedeam cum
Dumnezeu era de partea noastră și ne dădea cuvinte pentru a sta în picioare în
fața celor ce ne cereau socoteala de nădejdea care era în noi. Odată, fiind
arestat, în sediul miliției din Pitești un ofițer mi s-a adresat pe un ton
foarte arogant: „Spune-mi, de ce voi creștinii, pe vremea inchiziției catolice
ați făcut atâtea crime?” La care Duhul Domnului mi-a dat imediat răspunsul:
„Dacă eu mă îmbrac în haine de milițian și fac o crimă, este de vină
miliția?” Nu a mai scos un cuvânt și a
plecat rușinat. După mai multe zile de ținere în teroare și anchete ne-au dus
la „Camera Neagră” unde oameni mascați ne-au bătut ca să scoată, ziceau ei,
credința din noi. Era o cameră întunecoasă, izolată de celelalte clădiri, unde
după ce ni se puneau ochelari negri, eram duși de milițieni și dați pe mâinile
celor care erau specializați în a bate. Înlăuntru răsuna ritmul unei muzici
rock pentru a nu se auzi țipetele celor torturați. De acolo ne-au dus în
lanțuri la închisoarea de la Colibași.
La
Colibași, fiindcă eram considerați
periculoși, ne țineau în camere separate ca nu cumva să ne întâlnim. Dar
Dumnezeu, Cel care face minuni, a
prevăzut ca noi să ne putem întâlni fără ca să să afle. Nu aveam drept de
muncă, deci eram ținuți în celule. Dar s-a întâmplat chiar în vremea aceea că
se făceau reparațiile instalațiilor sanitare ale închisorii. Meseriașii care lucrau la aceste reparații
aveau nevoie de ajutoare și veneau la milițienii care ne păzeau cerând să li se
dea deținuți care vor să lucreze cu ei. Bineînțeles că noi eram primii la ușă.
Apoi meseriașii veneau și ne cereau pe noi de la milițieni având în vedere
faptul că deja eram specializați.
Am
stat în aceeași cameră cu un frate dintre Martorii lui Iehova. Se numea Vasile.
Era un frate foarte sincer. A fost arestat pentru că s-a adunat într-o casă cu
alți frați. Într-o zi a fost adus în camera noastră un deținut care era
cunoscut în lumea interlopă sub numele de „Șarpe”. Toți se temeau de el. Într-o
zi el se afla într-un pat de la nivelul al doilea și mi-a cerut să îi dau o
țigară care se afla pe jos. Eu am refuzat.
Atunci el a coborât la mine și mi-a tras o palmă peste un obraz. Dar eu
foarte calm am întors și celălalt obraz. El a rămas blocat căci nu mai
întâlnise o astfel de situație iar eu am rămas doar cu o singură palmă primită.
Apoi el a întrebat pe alții despre mine căci nu înțelegea felul meu ciudat în
care am reacționat la primirea acelei palme. I s-a spus că sunt pocăit. De
atunci a avut o atitudine de respect față de mine și față de fratele Vasile.
Îi teroriza pe toți cei din cameră, dar
de noi nu se atingea.
În timp ce eram în închisoare milițianul comunei Oarja a declarat că el nu ne va
mai permite să locuim în comună după ce ne vom elibera. După cele șase luni
ne-am întors la Oarja. Între timp milițianul fusese prins săvârșind o faptă
rușinoasă și a fost mutat disciplinar de către superiorii lui în altă comună.
Dumnezeu era în controlul tuturor lucrurilor. A mai trecut o vreme și iarăși am
fost arestați. Domnul i-a spus unuia din frați că aveam să petrecem în
închisoare, de data aceea, o lună de zile. Am fost duși tot la Colibași. Era o
vară foarte călduroasă. Am fost introduși într-o celulă unde din cauza
aglomerației și a căldurii ne simțeam ca într-o saună; betonul din cameră era
inundat de apa de la transpirație și aburul care se condensa. Eram foarte
fericiți, discutând între noi numai lucruri privitoare la credință. După câteva
zile ne-au despărțit căci eram considerați periculoși.
Eu
am fost mutat într-o celulă unde mai erau alți trei deținuți. În fiecare zi
unul dintre noi era de serviciu cu curățenia. Când am intrat în celulă am văzut
că era mare mizerie și foarte multe muște. Am făcut curățenie și am prins toate
muștele. Apoi în fiecare zi făceam curățenie și dacă intra vreo muscă o
prindeam imediat, așa că ceilalți nu erau deranjați nici de muște, dar nici de
grija de a face curățenie. Doar stăteau în paturi și discutau. Eu nu mă amestecam
în discuțiile lor căci discutau multe deșertăciuni. Odată am auzit pe unul
dintre ei spunând celorlalți: „Eu aș înnebuni de plictiseală dacă aș fi obligat
să stau numai cu pocăitul ăsta în celulă.”
Purtarea mea, din punctul lor de vedere era ceva de nesuportat. După un
timp a venit o amnistie. Eu eram singurul din celulă care m-am încadrat în
condițiile de a fi eliberat. Așa că eu urma să îi părăsesc. Iarăși i-am auzit
discutând despre mine. Unul zicea: „Dacă
ar fi toți oamenii ca băiatul ăsta nici nu ar fi nevoie de pușcării.” Ne-am eliberat după o lună precum ne spusese
Domnul.
După
o vreme s-a întâmplat că eram cu frații mei la Craiova. Într-o zi am luat
bicicletele și Bibliile și ne-am dus într-un loc în mijlocul naturii. Stăteam
jos pe iarbă și discutam din Biblie. Pe aproape de locul acela era calea ferată
care leagă Craiova de București. A trecut un tren de marfă și pentru că era
înainte de intrarea în gară a oprit la semnal. Un milițian care era în
locomotivă ne-a văzut și a considerat că noi stăteam acolo ca să furăm din
vagoane. A venit la noi și ne-a arestat. Ni s-au confiscat Bibliile și am fost
puși în închisoare pentru alte cinci luni. După un timp de ședere în
închisoarea din Craiova am fost mutați la închisoarea de la Bacău.
La
Bacău ne foloseau ca lucrători în ferme agricole. Penitenciarul avea contract
cu fermele ca să folosească deținuții pentru recoltarea produselor agricole.
Fermele plăteau către penitenciar nu în funcție de câte produse erau recoltate
ci în funcție de suprafața care era recoltată. De aceea milițienii care ne
păzeau ne forțau să lucrăm cât mai repede ca să terminăm o suprafață cât mai
mare într-un timp cât mai scurt. Așa se făcea că numai câteva procente din
suprafața cultivată erau recoltate. Produsele rămâneau în mare parte neatinse.
Apoi în urma noastră veneau tractoarele care arau și le îngropau sub brazdă.
Era, după cum se zicea, blestemul
comunist care era cunoscut în toată țara. Eu căutam să recoltez cât puteam mai
mult căci îmi părea rău de risipa care se făcea. Dar din cauza aceasta rămâneam
în urmă și cei ce ne păzeau țipau la mine zicând că sunt leneș. Fratele
meu lucra la recoltarea cartofilor unde
puțini cartofi erau salvați, majoritatea rămâneau să fie îngropați de plugurile
tractoarelor. Eu i-am zis că noi trebuie să fim corecți și să nu lăsăm să se
piardă recolta. El încerca să recolteze totul, dar și acolo milițienii îi
grăbeau pe deținuți să meargă repede înainte. Atunci fratele meu a avut un vis în care se arăta cum cineva
punea un sac foarte greu în spatele unui copil pentru a fi cărat. Am înțeles că
acel cineva eram eu care îi ziceam fratelui meu să facă ceva care era imposibil
de făcut. Odată, un milițian care era mai înțelept m-a chemat la el și mi-a
zis: „Mută căruța în care se află
butoiul cu apa de băut.” Îmi cerea ceva imposibil. Eu am răspuns: „Nu pot”
Apoi el mi-a zis: „Vezi că nu poți, de ce nu te ajută Dumnezeu?” Dumnezeu îmi vorbea prin gura lui ca să
înțeleg că sunt lucruri care nu depind
de noi. Învățam în școala vieții...
În
anul 1988, fiind în Iugoslavia, Domnul mi-a vorbit că are nevoie de mine
într-un loc de suferință. Eu am răspuns Domnului că vreau să fiu unde este voia
Lui. M-am lăsat arestat de miliția iugoslavă și am fost trimis în România. Am
fost dus la închisoarea din Timișoara de unde fusesem eliberat doar cu o lună
mai înainte. În prima Duminică am fost dus la bucătărie împreună cu alți
deținuți pentru ca să curățim cartofi. Am povestit despre puterea lui Dumnezeu
de a face minuni, și despre felul
cum la rugăciunea unui grup de șapte
pocăiți, între care eram și eu, Dumnezeu făcuse să fie dată o mare amnistie
generală în luna Ianuarie din anul acela. Auzindu-mă bucătarul a început să
plângă. Eu l-am întrebat pentru ce plânge, iar el a zis: „Roagă-te la Dumnezeu
și pentru mine, căci dacă mă scapă din închisoare mă pocăiesc.” „Dar ce ai făcut de ai ajuns aici?” l-am
întrebat. „Am omorât pe socrul meu,” mi-a răspuns el. „Am să mă rog,” i-am promis eu. În săptămâna care
a urmat am stat înaintea Domnului cu post și cu rugăciune.
În
ziua de sâmbătă stăteam de vorbă cu Domnul zicându-i: „Doamne, eu acum trebuie
să fiu mutat la Craiova și nu mai știu dacă mi-ai ascultat cererea.” Chiar în acel moment am fost strigat de către
un milițian care a venit să mă scoată din cameră pentru a mă duce la magazia de
haine ca să predau lenjeria deoarece eu trebuia să fiu mutat la închisoarea
din Craiova. Milițianul m-a dus la magazie și m-a lăsat
acolo ca să aștept, căci erau alții înaintea mea. Dar bucătăria era lângă
magazie. De aceea, după ce a plecat milițianul m-am dus la fereastra bucătăriei
ca să-l văd pe bucătar. Dar nu l-am văzut, ci era un altul care nu fusese
înainte. Cei ce stăteau acolo m-au întrebat: „Cauți pe bucătar?” „Da” am
răspuns eu . „Bucătarul nu mai este. În urmă cu un sfert de oră a trecut pe
aici. Era îmbrăcat în haine civile și își lua rămas bun de la toți zicând că
l-a scăpat Dumnezeu” mi s-a spus. Am
fost mutat la Craiova, judecat de tribunalul din Craiova de către o femeie care
zicea: „Îmi pare foarte rău că trebuie
să te condamn doar la trei ani de închisoare căci legea nu îmi permite mai
mult.” Vina mea era că trecusem frontiera spre Iugoslavia și că ajutasem pe
alții să treacă.
La
scurt timp după intrarea în închisoarea de la Craiova, în aceeași celulă unde
mă aflam, au fost aduși câțiva tineri care fuseseră prinși la Craiova în timp
ce călătoreau spre frontieră. Pentru că
știam că rostul meu acolo era să propovăduiesc pe Domnul Isus, nu tăceam. Ca
urmare unul dintre ei a primit pe Domnul Isus ca mântuitor. Era un inginer de
la București pe nume Costel care după cum spunea el simțea un mare gol
sufletesc. De aceea era hotărât să plece din țară, să nu mai audă de soția lui
și să înceapă o altă viață în America. Dar după ce a primit pe Domnul Isus
zicea că golul din suflet i-a fost umplut cu prezența Lui. Aceasta era ceea ce
îi lipsea. Nu îl mai interesa plecarea în America. El era condamnat la opt luni
de închisoare. După o vreme am văzut că
el postea foarte mult așa încât slăbise trupește. Fiindcă prietenii lui
îmi reproșau mie zicând: „Niță ce i-ai făcut lui Costel, vrei să-l omori,
uite-te la el cum a slăbit?” l-am
întrebat: „Costel, ce ceri tu de la Domnul, pentru ce postești așa de mult?” El
mi-a răspuns: „Îl rog pe Domnul să
facă minunea aceasta: după ce mă
eliberez și mă întorc acasă, fără să îi spun soției mele că m-am pocăit, să o
iau cu mine la adunare și ea să se predea Domnului chiar atunci.”
Costel
s-a eliberat. După un an m-am eliberat și eu. M-am întâlnit cu un prieten cu
care fusesem arestat și care stătuse și el șase luni la închisoare. El nu știa
de cererea lui Costel căci se eliberase înaintea acelui eveniment. L-am
întrebat: „Nicușor, ce mai știi despre Costel?” El mi-a răspuns: “Nelu, Costel
este fericit. Iată ce s-a întâmplat: după eliberarea lui, el s-a dus acasă și
fără să-i spună soției lui că s-a pocăit, a luat-o cu el la adunare și ea s-a
predat Domnului chiar atunci. “
La
Craiova s-a întâmplat că am fost acuzat, pe nedrept, de a fi pus la cale o
evadare din închisoare. Din această cauză am fost declarat periculos, fără
dreptul de a fi scos la muncă, ci de a sta numai în celulă.
În fiecare lună erau scoși din
celule toți deținuții fără lucru pentru a sta înaintea unei comisii de
milițieni care alegea dintre ei pe unii care să fie repartizați la un loc de
muncă. Eu nu aveam nici o șansă de a fi ales deoarece pe dosarul meu era scris
periculos. De fiecare dată când dosarul meu trecea prin fața comisiei era doar
mutat dintr-o parte în cealaltă a șefului comisiei.
Pe vremea aceea era o fabrică de
încălțăminte atașată de perimetrul închisorii. Acolo lucrau deținuții care
aveau pedepse mari. Niciodată nu lucrase vreun frontierist în fabrică deoarece
eram considerați oameni cu tendință de evadare, iar acolo lucrau și câteva
persoane civile cu care frontieriștii nu trebuiau să vină în contact, pentru a
nu pune la cale vreo evadare din închisoare.
Dar
în inima mea a apărut o arzătoare dorință de a vesti evanghelia celor care
lucrau în fabrică. De aceea am venit cu cererea înaintea Domnului rugându-L să
facă minunea de a fi repartizat să
lucrez în fabrică. După 70 de zile de post și rugăciune Domnul mi-a arătat că are 50 de suflete în fabrică la
care trebuie să le vestesc Evanghelia. Apoi a venit minunea. Am fost scoși în fața comisiei de muncă și când adjunctul
comandantului închisorii, locotenentul Lepădat, a luat dosarul meu în mână, nu
l-a mutat în partea cealaltă cum făcea de obicei, ci l-a pus în fața lui.
Uitându-se la mine, a luat guma de șters în mână și ștergând cele scrise
împotriva mea pe dosar mi-a zis: „Niță, te repartizez în fabrică, numai să ai
grijă să fii cuminte acolo.” În sala aceea ar fi fost mulți alții care nu erau
periculoși, dar Dumnezeu a făcut să fiu ales tocmai eu care eram cel mai
periculos din punctul lor de vedere.
Timp
de trei luni am vestit Evanghelia la deținuții din fabrică. Eram urmărit de
milițieni cât și de agenți recrutați dintre deținuți. Dar niciodată nu am fost
prins. Uneori se strângeau deținuții în jurul meu ca să le vorbesc și să le
cânt cântările Domnului. Erau două clădiri. Nu aveam voie, ca deținuți, să mergem de la o clădire la alta
fără a fi însoțiți de milițieni. Totuși eu mergeam și în cealaltă clădire și
vesteam evanghelia. Cei ce erau mișcați de cuvântul Domnului mă rugau să-i
învăț cum să se roage. Eu le scriam rugăciunea
„Tatăl Nostru” pe bilețele, împreună cu versete din Biblie. Măcar că nu aveam
voie să avem creioane și hârtie, Dumnezeu a creat posibilitatea ca eu să am.
Milițienii controlau buzunarele de la hainele deținuților care se aflau agățate
pe cuiere, dar nici odată nu au găsit vreun bilețel. Aveam o mare îndrăzneală
dată de Duhul Sfânt. Mă simțeam dublat de o altă persoană care era în mine și
cu mine tot timpul. Am intrat în legătură și cu persoane civile, dar nu pentru
a pune la cale vreo evadare, ci pentru a le vesti pe Domnul Isus. Dumnezeu a
lucrat în așa fel încât chiar soția unui ofițer de miliție care lucra acolo m-a
rugat să îi repar un aparat
electronic și în felul acesta am avut ocazia să îi mărturisesc pe Domnul Isus.
După
ce s-a împlinit numărul celor care trebuiau să audă Cuvântul, știam că misiunea
mea acolo s-a încheiat. Și am fost prins. Înmânasem bilețele cu versete din
biblie la doi tineri și am fost văzut de un „turnător”. La scurt timp după
aceea am fost luat de un milițian și dus la biroul comandantului fabricii. Era
cu bilețelele în mână. M-a întrebat: „Ce ai făcut Niță?” Eu am răspuns: „Ce să
fac domnule locotenent, știți... Dumnezeu a rânduit o zi de judecată în care va
trebui ca să dăm socoteală de faptele noastre și de aceea ne cheamă să ne
pocăim și să ne schimbăm purtarea.” El a
zis : „Doar nu vrei să mă pocăiești și pe mine?” „Să dea Dumnezeu” am răspuns. „Să știi Niță că acum va trebui să stai la
izolare cu lanțuri la mâini și la picioare timp de zece zile, apoi vei sta în
celulă, fără a mai vedea munca, până vei termina toată pedeapsa,” mi-a zis cu
autoritate.
Eram
plin de o mare bucurie. După două ore de la intrarea mea în izolare s-a deschis
ușa și au fost introduși alți doi frontieriști. Le-am vorbit despre Domnul
Isus. Unul dintre ei, privindu-mă cu ochi triști m-a întrebat: „Mă mai iartă pe
mine Dumnezeu, căci nu este păcat pe care să nu-l fi făcut.” „Da,” i-am raspuns eu. A primit pe Domnul
Isus. Odată cântam împreună din cântările Domnului. S-a deschis ușa și, cu o
voce aspră, un ofițer care era cunoscut pentru felul lui autoritar de comunist,
a întrebat cine cânta. Am răspuns că eu eram acela. „Da, dar se mai auzea și o altă voce,” a
adăugat el. „Și eu,” a răspuns, noul meu
frate. Ne-a amenințat, și a plecat. Mai târziu, după căderea comunismului, l-am
întâlnit pe acel frate în Italia. S-a căsătorit cu o fată creștină și îmi
spunea că era fericit.
Cât
despre cei doi tineri la care le dădusem bilețelele cu versetele din Biblie, am
aflat mai târziu că au fost și ei puși în lanțuri și în izolare. Am întâlnit pe
unul din ei spunându-mi plin de credință că Dumnezeu va face o minune pentru noi ca să fim scoși din
închisoare. Și într-adevăr minunea
chiar a venit căci comunismul a căzut și mulți am scăpat din închisoare.
După cele zece zile petrecute în
lanțuri am petrecut restul zilelor de închisoare într-o singură celulă. Aveam
de lucru în vestirea Cuvântului în fiecare zi, căci măcar că celula era mică,
doar pentru cinci persoane, era mereu aglomerată, uneori fiind ocupată chiar de
10-13 deținuți. O altă minune era că
pe mine nu mă mutau din acea celulă, dar pe ceilalți îi înlocuiau mereu cu
alții, astfel că tot mai mulți puteau să audă Cuvântul.
În
timpul acela în aceeași închisoare se afla un tânăr deținut, frontierist, numit
Marian. El avea slujba de planton. Plantoane erau cei ce făceau curățenie pe
culoarele de care erau conectate celulele. Tot ei serveau mâncarea la deținuți
prin niște ferestre mici numite vizete cu care erau prevăzute ușile celulelor.
A fost și el adus în aceeași celulă cu mine. A primit pe Domnul Isus. Ne-a
ajutat mult în privința mâncării căci la închisoare mâncarea era puțină și
săracă în calorii. Am fost împreună multă vreme și chiar ne-am eliberat în
aceeași zi. Am mers împreună pe la cercuri de rugăciune din Craiova. S-a căsătorit cu o fată credincioasă de la
Mediaș, are șase copii și ține credința care a fost dată sfinților odată pentru
totdeauna.
În
aceeași celulă a stat o vreme un deținut care era condamnat pentru delapidare.
Când eu vorbeam despre Domnul Isus, el se tulbura foarte tare și niște duhuri
de ură îl chinuiau. Ceilalți deținuți îl întrebau: „Ce ai cu Niță, tu nu vezi
că ne învață lucruri bune.” „Nu pot să-l sufăr,” zicea el.” Bătea în ușă ca să vină milițianul de gardă.
Fiind întrebat ce vrea, el zicea: „Domnule, mutați-mă de aici, căci nu pot să
stau cu pocăitul ăsta în aceeași celulă.”
Dar gardienilor nu le păsa de lipsa de confort a cuiva. Dimpotrivă
ziceau: „De ce ai venit aici, trebuia să stai afară.”
În
închisoare aveam și cărți. Erau cărți de propagandă comunistă sau alte cărți
care nu afectau sistemul lor educativ. Eu scriam versete din biblie prin cărți
pentru a le citi cei ce le foloseau. Odată a venit un ofițer din conducerea
închisorii și m-a anchetat pentru fapta aceasta, apoi a dat ordin milițianului
de gardă să mă trimită la izolare. Dar milițianul nu a executat ordinul și am
rămas nepedepsit. Era un alt om al lui Dumnezeu.
În
ianuarie 1988 când împreună cu alți șase deținuți ne-am rugat și am postit timp de
zece zile în închisoarea din Timișoara pentru amnistia care a venit
într-adevăr, ne-am sfătuit să ne rugăm
și pentru căderea comunismului în România, la care Dumnezeu ne-a răspuns că va
fi de partea noastră, dar să ne luptăm în rugăciune
până vom birui. Domnul ne-a arătat în vedenie cum tabloul președintelui era
aruncat și oameni care vorbeau despre Dumnezeu erau puși în cinste. De atunci
am continuat lupta în rugăciunea
aceasta. În luna Noiembrie, 1989 eram în
celulă în închisoarea din Craiova. Auzeam în difuzorul din cameră cuvântarea
președintelui la congresul ținut cu ocazia realegerii lui. În tot timpul
cuvântării mă luptam în rugăciune
pentru căderea lui. La un moment dat am auzit un mesaj din partea Domnului care
suna așa: „Gata, ați biruit, va cădea.” Și a căzut în Decembrie.
Imediat
după căderea comunismului, frontieriștii fiind considerați nevinovați, au fost
puși în libertate. Mă aflam îmbrăcat
civil în curtea închisorii. Adjunctul comandantului, același care mă
repartizase să lucrez în fabrică, îmi scria actul de eliberare. Lângă el se
aflau și alți milițieni între care era comandantul fabricii care mă pusese în
lanțuri, și alții care se purtaseră rău cu mine. Eu mă uitam la ei și ei se
uitau la mine. Era o atmosferă de tăcere încordată. Eu am rupt tăcerea zicând:
„M-ați pus în lanțuri pentru că am vorbit de Dumnezeu, dar vedeți că tot
Dumnezeu a biruit?” Nici un răspuns.
Atunci am zis: „Acum ar fi bine să vă pocăiți. „Cel ce scria, locotenentul
Lepădat, a zis: „O să ne pocăim.” După o vreme
locotenentul Lepădat a ajuns să fie comandantul închisorii, apoi a ieșit la
pensie. S-a format o organizație pentru educarea deținuților prin predicarea
evangheliei în închisorile din România. Locotenentul Lepădat a ajuns să fie
unul din membrii conducerii acesteia. Un alt om al lui Dumnezeu.
După
ieșirea din închisoare aveam o mare bucurie de a vesti evanghelia la cei
necredincioși, mai ales că nu mai era nici o piedică, dar Dumnezeu mi-a zis că
trebuie să plec în apus. Și am plecat. În două săptămâni am primit pașaportul
și la începutul anului 1990 am trecut legal aceeași frontieră cu Iugoslavia pe
care o trecusem ilegal de cinci ori pe vremea comuniștilor. Am ajuns apoi la
frontiera cu Italia pe care am trecut-o tot ilegal. Am stat șase luni în Italia
și am ajuns în America unde deja se aflau patru dintre frații mei. În 1992 m-am
căsătorit cu Maria (Marina), scumpa mea soție. Dumnezeu ne-a dăruit șase copii,
pentru care îi mulțumim nespus de mult. Aleluia!
Capitolul
6
Un
Apel la Trezire
În
data de 10 Ianuarie 2013, am avut un vis dumnezeiesc. Mă aflam într-o adunare
pe care nu aș putea s-o identific. Mi s-a cerut să mă rog, și în timp ce mă rugam
ziceam: „Doamne ai milă de noi, iartă-ne
căci am lărgit calea.” Toată adunarea a început să plângă cerându-și
iertare înaintea lui Dumnezeu, în
timp ce eu strigam: „Pocăință, pocăință,
pocăință!” Un duh de pocăință s-a coborât peste adunare. Adunarea aceea nu
era una mare.
Din acest vis am înțeles că Domnul
ne cheamă pe noi, poporul Său, la
trezire. Faptul că era o adunare mică arată că a fi puțini la număr nu este
chiar o dovadă că suntem cu adevărat pe
calea celor puțini aleși. Faptul că eu ceream iertare pentru noi toți
înseamnă că chemarea nu-i are în vedere numai pe alții ci eu mai întâi de toate
trebuie sa mă trezesc, să mă pocăiesc, căci mă aflu în același număr al celor
ce am lărgit calea. De aceea mă
consider vinovat și mă smeresc împreună cu ceilalți.
Mi
se părea de multe ori, uitându-mă la calea mea, că este mai îngustă decât a altora
și aceasta îmi dădea un sentiment de oarecare satisfacție. Dar calea lărgită nu
mai este în realitate calea cea îngustă
ci o altă cale spre care am alunecat de pe calea
cea îngustă, care de fapt este
una singură, și care fusese trasată pentru toate generațiile de oameni,
indiferent de cultură sau obiceiuri. Fiindcă toți avem pe Domnul Isus ca
înaintaș, trebuie să-I descoperim urmele și să călcăm în „urmele pașilor Lui.” „Voi să vă sfințiți și să-mi fiți sfinți, căci Eu sunt
sfânt,” zice Domnul. (Leviticul 20:7)
Domnul
Isus când a trasat calea, a trasat-o odată pentru totdeauna și ea este aceeași
pentru toate popoarele, din toate vremurile. Nu se admit modificări sau
îmbunătățiri în funcție de culturile popoarelor, de vremuri sau de împrejurări.
Nu putem preface calea după pretențiile noastre ci noi trebuie să ne prefacem
(să ne schimbăm) după cum sunt standardele căii. Prorocul
Ieremia ne scrie la capitolul 6 versetul 16: Așa
vorbește Domnul: „Stați în drumuri,
uitați-vă şi întrebați care sunt cărările
cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea, și veți
găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să umblăm pe
ele!” Iar același Ieremia în
capitolul 2 versetul 33 scrie din
partea lui Dumnezeu: „Ce bine știi să-ți întocmești căile când este vorba să cauți ce iubești! Chiar și la nelegiuire
te deprinzi”.
Multe locuri de adunare au devenit săli de spectacole unde
spectatorii nu prea mai au ocazia să aducă Domnului o închinare plăcută cu
frică și cu evlavie căci li se oferă programe gata fabricate de către cei ce se
dau drept lideri spirituali. Am înlocuit închinarea „În Duh și în Adevăr” cu lucrări artificiale care pot doar să
impresioneze pe cei orbi duhovnicește, sau să legene pe cei ce sunt ațipiți ca
să poată dormi de-a binelea.
Am primit ca bune, în
viața noastră de creștini, lucruri pe care primii creștini nu le-ar fi
acceptat. Astfel am dat intrare liberă
chiar și în adunări la moda lumii, prin îmbrăcarea hainelor necuviincioase,
fuste strâmte sau crăpate, pantofi cu tocurile înalte, mahrame subțiri ca
baticuri, folosirea de podoabe, vopsirea și coafarea părului, purtarea
pantalonilor și neacoperirea capului la partea feminină; neglijarea și
înlocuirea lucrării Duhului Sfânt cu programe realizate cu înțelepciunea și
talentele omenești.
Oile, oițele și mielușeii suferă din cauza lipsei de adevărata
hrană duhovnicească; cei ce ar trebui să le cerceteze, bătrânii poporului care
ar trebui să pască și să supravegheze oile, stau pe ultimele bănci ale adunării
nebăgați în seamă în timp ce lucrarea este făcută de tineri și de oameni nepuși
de Duhul Sfânt prin care, de la amvoane, răsună predici frumoase dar fără
putere duhovnicească. Liderii sunt prea ocupați cu programele religioase ca să
le mai rămână timp și pentru „nenorocitele acelea de oi.” (Zah. 11:11 ) Primii
sfinți stăruiau în legătura frățească.
Dacă umblăm în lumină avem părtășie unii cu alții. (1 Ioan 1:17 ) Astăzi părtășia unii cu alții se rezumă de
obicei la saluturi, întrebări despre ce mai facem și alte câteva vorbe
schimbate la începutul și la sfârșitul programului.
Să nu ni se aplice
Cuvântul dat de Dumnezeu prin prorocul Ezechiel: „Turma Mea rătăcește pe toți
munții și pe toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată fața
țării și nimeni nu îngrijește de ele, nici nu le caută! Pe viaţa Mea, zice
Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi sunt prada tuturor
fiarelor câmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au nicio grijă
de oile Mele, ci se pășteau numai pe ei înșiși, şi nu pășteau oile Mele, aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile
din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte
nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai
sluji ca hrană!” (Ezechiel 34:6-9)
În locul felului prezbiterian, pluralist, de paștere și
supraveghere a oilor de către ceata prezbiterilor, s-a adoptat sistemul
ierarhic-piramidal. Domnul Isus a zis că
între noi să nu fie acest fel de cârmuire de sus în jos ca la lume: „Împărații
neamurilor domnesc peste ele; și celor ce le stăpânesc li se dă numele de
binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai
mic; și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește.” (Luca 22:24 -26) Sistemul
de cârmuire de sus în jos îl vedem apărut în Biserică pe vremea apostolului
Ioan când Diotref s-a ridicat peste ceilalți. (3 Ioan: 9) S-a împlinit ce spusese
Pavel către prezbiterii bisericii din Efes că după plecarea lui se vor ridica
unii dintre ei. (Fapte 20:29 )
Nu vedem nici un titlu de „Pastor” sau de „Episcop” între prezbiterii (bătrânii) bisericii din
Efes chemați de Pavel la Milet, ci el se adresează tuturor deopotrivă: „Luați
seama, dar, la voi înșivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt
episcopi (supraveghetori), ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a
câștigat-o cu însuși sângele Său.” (Fapte 20:28)
Păstori și episcopi nu
însemnează titluri pe care omenii ar trebui să și le dea, sau poziții pe care
unii ar trebui să și le atribuie într-o adunare, ci sunt slujbe duhovnicești pe
care trebuie să le îndeplinească împreună bătrânii poporului (cei cu perii
albi) fiind puși de Duhul Sfânt.
A paște oile înseamnă a le căuta acolo unde se află ele, a petrece
timpul printre ele, a le cunoaște față în față, a le da sfaturile practice la
fața locului în funcție de situația, de necazul, de încercarea, și de starea
fiecăreia. Înseamnă a cunoaște fiecare oaie, oiță și mielușel, atât
duhovnicește, sufletește, cât și materialicește. Ori lucrarea aceasta nu o pot
face decât lucrând împreună, bătrânii adunării care fiind plini de Duhul Sfânt,
cu experiența vieții, având familii, au crescut în frica de Domnul toți copiii
pe care El i-a dat lor (nu doar câți au vrut ei să primească prin oprirea
nașterilor sau prin alte lucrări străine de calea cea îngustă).
Ceata prezbiterilor (bătrânilor) cuprindea în numărul ei și pe
prorocii poporului: În Biserica din Antiohia erau niște proroci şi învățători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din
Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe
când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care
i-am chemat.” Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile
peste ei și i-au lăsat să plece. (Fapte 13:1-3)
Vedem de aici că apostolii Pavel și Barnaba nu erau peste Biserică ci erau
supuși Bisericii care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la neamuri. Cei
pe care i-a folosit Domnul pentru a trimite pe misionari în lucrare au fost
bărbați, nicidecum femei. Pavel adresându-se prorociilor scrie la 1 Corinteni 14:34 că femeile
trebuie să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele.
Atunci cum poate o femeie să prorocească dacă în adunare trebuie să tacă?
Înseamnă că dacă primește mesaje de la Domnul le poate spune separat celor
cărora le sunt adresate. În felul acesta nu este încălcată rânduiala bisericii.
Sunt încredințat că Domnul care are numai gânduri bune cu privire
la noi, poporul Lui, ne trimite înștiințări ca acestea fiindcă ne vrea gata pentru a-L întâmpina pe El ca
o mireasă pregătită și împodobită pentru Mirele ei preaiubit.
Pentru a fi găsiți gata pentru întâmpinarea Mirelui
înseamnă că mai întâi trebuie să devenim gata, și apoi să rămânem în această
stare de gata până în clipa venirii Lui. Starea de gata înseamnă a fi desăvârșit. Cine este desăvârșit? Cel
ce nu greșește în vorbire. (Iacov
3:2) Mă pot verifica dacă am atins desăvârșirea
verificând felul meu de vorbire; orice cuvânt nefolositor trebuie să fie
dispărut din vorbirea mea. De aceea ni
se spune la Efeseni 4:11, 12, că Dumnezeu a dat cele cinci slujbe
duhovnicești: apostoli, proroci, evangheliști,
păstori si învățători, pentru desăvârșirea sfinților. Fără aceste slujbe
absolut necesare în poporul Domnului nu putem atinge starea de desăvârșire, apoi să și rămânem în
această stare până în clipa venirii Mirelui. Ori aceste slujbe, care de fapt
trebuie să formeze mâna lucrătoare a lui Dumnezeu, vedem bine că ne lipsesc în
aceste vremuri grele. Dacă ne uităm
cu băgare de seamă cam cum se ajunge la desăvîrșire
în vremea aceasta, putem să constatăm că Domnul folosește nuiaua, ne dă
trupul pe mâna satanei pentru nimicirea cărnii prin suferință, stingând astfel
puterea firii noastre pământești, apoi ne ia acasă; sau ne ține în viață până
când cu trupul slăbit de bătrânețe, nemaiavând pofte, putem atinge acea stare
de gata și apoi ne ia acasă.
Dacă în clipa venirii Mirelui, nu vom fi găsiți desăvârșiți,
riscăm să rămânem jos, fiindcă nimic
întinat nu poate intra în cer, nimeni care trăiește în spurcăciune şi în
minciună; ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului. (Apocalipsa 21:27)
Rog pe oricine citește apelul acesta și simte
într-adevăr starea reală a lucrurilor și absoluta
nevoie de trezire, să se alăture
rugăciunii de mijlocire, să ne cerem
iertare fiindcă am lărgit calea prin nepăsarea noastră, să ne întoarcem toți la
calea cea îngustă printr-o pocăință
reală în sac și cenușă, să eliminăm tot ce este păcat din viața noastră, ca
să putem fi cu adevărat lumina lumii.
Rugăciunea, care a devenit foarte neglijată în vremurile acestea, este o
slujbă duhovnicească la îndemâna oricui și este foarte bine răsplătită de
Domnul.
Să strângem deci
rândurile prin Duhul, punând
timpul nostru în slujba Domnului, să-L rugăm
stăruitor ca să aducă iarăși vremurile acelea binecuvântate, când biserica nu ducea lipsă de nici un dar
duhovnicesc în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. (1 Corinteni 1:7) Să ne rugăm pentru poporul Domnului care ne
cuprinde pe noi toți; să mijlocim cum odinioară sfinți ca Ieremia, Daniel,
Neemia au strigat cu lacrimi pentru izbăvirea poporului Domnului. Să ne așezăm
în “spărtură” și să veghem în vederea rugăciunii, după cum ni se spune și prin
mesajul lui Isaia dat pentru niște vremuri ca acestea: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri care nu vor tăcea
niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă
odihniți deloc! Şi nu-I dați răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul şi-l
va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6, 7)
Capitolul
7
Căsătoria
în Lumina Scripturilor
Când
vorbim despre căsătorie, ne referim la căsătoria instituită de singurul Dumnezeu adevărat, Acela care a făcut cerul
și pământul. Aceasta înseamnă căsătoria dintre un bărbat și o femeie, adică
între două persoane de sex opus. Este o lege veșnică, ce nu poate fi schimbată.
Acest fel de căsătorie rămâne valabil pentru toate generațiile de oameni care
vor locui pământul, indiferent de cultură, rasă sau religie. Nu este un obicei tradițional, care
ar putea fi considerat vechi și depășit de cei ce refuză să asculte de
Dumnezeu, ci este porunca dată de însuși Dumnezeu chiar de la început. În cartea lui Dumnezeu numită Biblia găsim
prima poruncă dată de Dumnezeu omului după ce a fost făcut: „Creșteți,
înmulțiți-vă și umpleți pământul.” (Geneza 1:28) Pentru ca înmulțirea să aibă loc este nevoie
ca două persoane de sex opus să se unească prin căsătorie. Unirea a două
persoane de același sex nu poate realiza înmulțirea poruncită de Dumnezeu, de
aceea nici nu se poate numi căsătorie, ci este un lucru scârbos pe care
Dumnezeu îl urăște. (Leviticul 20:13 )
„Nu
este bine ca omul să fie singur” a zis Dumnezeu după ce l-a creat pe om. (Geneza 2:18 )
De aceea a făcut pentru el o femeie. „Fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui (1 Corinteni 7:2) și dacă cineva este
necăsătorit este mai bine pentru el să se căsătorească decât să ardă” a scris
apostolul Pavel. (1 Corinteni17:9)
Tot el zice că ar fi mai bine pentru
cei necăsătoriți să rămână necăsătoriți ca el, dar fiecare are darul lui. (1 Corinteni7:7) A rămâne necăsătorit fără a avea chemarea
aceasta de la Dumnezeu înseamnă a te expune la mari pericole din partea
ispititorului.
Dacă cineva vrea să ia hotărârea de
a rămâne necăsătorit este bine să întrebe totuși pe Dumnezeu dacă hotărârea
aceasta este după voia Lui. El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi
înșine în ce privește puterea și chemarea noastră.
Căsătoria
este cel mai important lucru pe care o persoană fizică îl poate face în viața
aceasta trecătoare. De felul cum îți alegi soțul depinde fericirea ta pe acest
pământ și chiar fericirea ta veșnică. Apostolul Pavel ne spune că fiecare este
liber să se căsătorească cu cine vrea dar numai în Domnul. Căsătoriile
făcute fără Domnul creează multe probleme în biserici. Credinciosul care se
căsătorește cu o persoană necredincioasă poate să se aștepte la multe necazuri
pentru că este ca și cum ai pune împreună un bou și un măgar să tragă la
același jug. Chiar și căsătorii făcute în Domnul, dar fără a-l consulta pe
Domnul au întâmpinat mari probleme familiale uneori foarte grele, multe
sfârșind prin a se destrăma.
Pentru
a avea o familie tare este foarte necesar ca cei doi soți să se potrivească
unul cu celălalt și să fie destul de duhovnicești ca să poată birui împreună
necazurile vieții. Dacă ai ajuns la concluzia că trebuie să te căsătorești,
primul lucru care trebuie făcut este să îți verifici relația ta cu Domnul Isus.
Trebuie să fii sigur că ai o puternică relație pe verticală (spirituală)
înainte de a începe o relație pe orizontală în vederea căsătoriei. Apoi este
bine să începi să te rogi pentru
căsătoria ta, căci dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce
zidesc. (Psalm 127.1)
Sunt recomandabile două metode de a
te ruga pentru un soț cât mai potrivit:
1) Îl rogi pe Dumnezeu să îți dea lumină și călăuzire în alegerea pe care
o faci, sau chiar să aleagă El pentru tine.
2) Îl rogi pe Dumnezeu să îți facă un ajutor potrivit, așa cum i-a făcut
lui Adam.
Indiferent
de metoda pe care o vei folosi trebuie să ai siguranța că acela cu care te
căsătorești este soțul pentru care te-ai rugat.
De asemenea trebuie să îl rogi pe
Dumnezeu să te facă un soț potrivit pentru persoana cu care te vei căsători.
A-i cere lui Dumnezeu un soț credincios în timp ce tu nu vrei să fii tot așa
înseamnă că ți-ai anulat șansa de a fi ascultat de El.
Pentru a avea o căsătorie fericită
este bine să începi a te ruga pentru aceasta cât mai curând. Eu, ca părinte, am
sfătuit pe copiii mei să se roage pentru căsătoriile lor de când au început ei
să înțeleagă ce însemnează a avea o familie.
Personal
dacă aș fi înțeles din copilăria mea însemnătatea rugăciunii pentru căsătorie
aș fi început de atunci să mă rog
pentru aceasta. Mai târziu fiind un adolescent am fost îndrumat de un unchi al
meu să mă rog la Dumnezeu pentru
ajutorul potrivit. El m-a învățat astfel: „Pentru căsătorie trebuie să te rogi. Dar ca să înțelegi bine lucrul
acesta imaginează-ți că vrei să cumperi un costum de haine. Pentru aceasta ai
două posibilități. Prima este să mergi la un magazin unde se găsesc costume noi
deja făcute pentru toate mărimile și preferințele. Acolo vei alege pe cel care
ți se potrivește cel mai bine. Dar s-ar putea să nu ți se potrivească perfect. Dacă vrei să ți se potrivească
perfect este o a doua posibilitate. Vei merge la un croitor. El îți va lua
toate măsurile corpului tău și îți va face un costum care ți se potrivește
numai ție. Diferența dintre cele două metode este că la prima lucrurile se
rezolvă repede pe când la a doua metodă v-a trebui să aștepți.”
Așa
este cu căsătoria. Prima metodă este cea mai ușoară și mai rapidă. Te rogi la Dumnezeu să te ajute să alegi
fata care ți se potrivește cel mai bine și El te va ajuta în alegerea ta și
chiar se poate să aleagă El pentru tine. A doua metodă este mai grea, căci
trebuie să-L rogi pe Dumnezeu să
prelucreze pentru tine o fată care să se potrivească întocmai cu tine dar și cu
preferințele tale cu privire la ea. Dar pentru aceasta va trebui să ai răbdare
până când Dumnezeu va duce la îndeplinire cererea ta.
Eu am luat în serios problema
aceasta și am început să pun în practică cea de a doua metodă. M-am rugat cerându-i Lui Dumnezeu să-mi facă
un ajutor care să se potrivească întocmai cu mine cât și cu preferințele mele,
din punct de vedere duhovnicesc, sufletesc și fizic. De asemenea L-am rugat să mă prelucreze și pe mine, ca
sa fiu soțul potrivit pentru soția pe care El o prelucrează pentru mine.
Fiindcă
prin credință știam că ea se afla undeva, mă rugam Lui Dumnezeu ca El să o păzească, să o ocrotească, să o
prelucreze și să o facă ajutorul potrivit pentru mine. În acest timp de
așteptare au apărut alte posibilități de căsătorie, dar pentru că mă rugam pentru căsătorie, Dumnezeu m-a
ocrotit și mi-a pus piedici în a mă căsători cu o altă fată. După mai mulți ani
de rugăciune și așteptare Dumnezeu
mi-a arătat-o într-o vedenie în timp ce mă rugam
pentru ea. Apoi în vis El mi-a confirmat că numele ei este acela pe care eu
dorisem să-l poarte.
Colaborarea
părinților este foarte importantă dacă ei sunt duhovnicești. De aceea am împărtășit
cu ei lucrarea aceasta și m-au sprijinit în rugăciune. Când fata pentru care m-am rugat a apărut, am considerat că acordul părinților va fi un alt
semn de la Dumnezeu că ea este persoana pe care El mi-a pregătit-o ca să fie soția mea. Și așa a fost.
Amândoi părinții au fost convinși pe deplin că ea este fata pentru care ne-am rugat.
Dumnezeu mi-a dat ceea ce îi cerusem împlinindu-mi toate dorințele.
Ne-am căsătorit și dragostea este
steagul care flutură peste casa noastră. Părinții mei de asemenea o iubesc pe
soția mea ca pe fiica lor. Acum după 26 de ani de căsătorie fericită, continui
să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru soția mea cât și pentru cei șase copii cu
care El ne-a binecuvântat.
Noi ca oameni putem greși în
alegerile noastre, dar Dumnezeu nu greșește niciodată. El dă lucruri bune
copiilor Lui. Trebuie doar să cerem cu smerenie și cu evlavie și să avem
răbdare până când El, olarul iscusit, va face pentru noi, cât și din noi, vase
de cinste.
Când faci alegerea trebuie să fii
sigur că persoana cu care te vei căsători este total liberă de a se căsători,
adică nu are un soț care este în viață. Altfel poți intra într-o legătură
păcătoasă, printr-o căsătorie cu o persoană divorțată ori separată de soțul ei.
Nunta
celor credincioși ar trebui să fie total diferită de a celor necredincioși. Moda lumii și podoabele care au apărut
în vremea aceasta pe la multe nunți creștine nu fac decât să se retragă mâna binecuvântătoare a lui Dumnezeu de
la cei care se căsătoresc.
Bătrânii poporului ar trebui să fie
foarte atenți pe cine binecuvântează. Ar trebui să cerceteze dacă este o
căsătorie în Domnul, dacă Domnul și părinții au fost consultați și întrebați. A
nu se pune mâinile cu grabă.
Aspectele sexuale nu ar trebui
neglijate de către cei ce sfătuiesc pe tinerii care se căsătoresc. Multe
familii suferă din pricina necunoștinței în această direcție pentru că de multe
ori părinții sau bătrânii poporului nu își dau seama de importanța acestui
lucru sau se rușinează să discute acest subiect.
Căsătoria
înseamnă acceptarea unui jug pe care cei doi trebuie să-l poarte împreună.
Aceasta presupune multe necazuri. La căsătorie ar trebui ca cei doi să fie pe
deplin hotărâți să primească de la Dumnezeu toți copiii pe care El i-ar avea în
plan pentru acea familie. Cele mai minunate binecuvântări date de Dumnezeu
familiei sunt copiii. Orice nemulțumire sau cârtire cu privire la numărul prea
mare de copii va determina pe Dumnezeu să-și retragă alte binecuvântări sau
chiar să folosească nuiaua pentru a ne corecta.
Acum
un sfat pentru tinerele care vor să se căsătorească. Este foarte important cum
se poartă și cum se îmbracă o tânără. De ce? Pentru că tinerii care sunt
duhovnicești sunt atrași spre tinere duhovnicești, iar tinerii care sunt
firești sunt atrași spre tinere firești. Dacă vrei ca Dumnezeu să îți dăruiască
un soț duhovnicesc înseamnă că tu trebuie să fii duhovnicească. O tânără
duhovnicească este smerită cu inima, dar se vede aceasta și din felul cum se
îmbracă. Dacă o tânără se îmbracă după moda lumii, un tânăr firesc va fi
interesat să se căsătorească cu ea, și apoi problemele...
Acordul
părinților este de foarte mare importanță în alegerea soțului. Dar este absolut
necesar ca ei să fie duhovnicești. Părinții duhovnicești au de la Dumnezeu un
simțământ care le spune dacă este sau nu voia lui Dumnezeu cu privire la
alegerea pe care o face copilul lor. Pe vremea apostolului Pavel, părintele
avea așa mare autoritate asupra copiilor încât
dacă un părinte voia să-și țină fata necăsătorită putea să o facă. (1 Cor. 7:37) În vremea noastră părinții nu ne
obligă să rămânem necăsătoriți, de aceea este foarte bine să avem aprobarea lor
pentru ca binecuvântarea să fie deplină.
Căsătoria
este începutul unei călătorii care ține toată viața. Pentru a avea succes în
călătoria aceasta este absolută nevoie a lua pe Dumnezeu cu tine ca Stăpân și
Domn. El vine dacă este rugat și
chemat. Dar acolo unde lipsește
Dumnezeu, în mod sigur va veni șarpele. El nu are nevoie de invitație.
Familia
După
ce familia a fost întemeiată se cere multă rugăciune
pentru a fi păzită, căci dacă nu păzește Domnul o cetate degeaba veghează cel
ce o păzește. (Psalm 127:1) Dintre
cei doi soți se știe că bărbatul are responsabilitatea, el fiind capul
familiei. Deci dacă într-o familie lucrurile nu merg bine, Dumnezeu se va
judeca mai întâi cu capul familiei.
Se poate înțelege aceasta din
întâmplarea din Eden când după ce șarpele a intrat în familie înșelând vasul
mai slab care este femeia, Dumnezeu nu a întrebat unde este Eva, ci unde este
Adam. De ce? Pentru că el trebuia să vegheze ca nici o influență străină să nu
pătrundă în familia lui. Știm că Adam era lângă Eva atunci când ea discuta cu
șarpele și el nu a luat nici o măsură de a întrerupe această discuție
periculoasă. Apoi lucrurile au mers atât de departe încât prima familie
întemeiată de însuși Dumnezeu a pierdut fericirea paradisului pământesc.
Dacă
într-o familie se întâmplă ca lucrurile să nu meargă bine ar trebui ca bărbatul
să se cerceteze pe sine însuși înaintea lui Dumnezeu întrebându-L ce anume nu a
făcut din ce era dator să facă. Dacă o familie a ajuns la despărțire, bărbatul
ar trebui să întrebe pe Dumnezeu zicând: „Doamne de ce m-ai pedepsit în felul
acesta, arată-mi în ce privință am greșit.”
De obicei se folosește blamarea celuilalt așa cum în cazul lui Adam care
aruncă vina asupra Evei.
Bărbatul
este ca un păstor, iar familia lui este turma de oi pe care i-a încredințat-o
Stăpânul oilor. Dacă după o vreme păstorul este întrebat despre oile
încredințate lui, iar el se prezintă cu oi lipsă căci s-au pierdut ori au fost
sfâșiate de lupi, nu va trebui el să plătească oile lipsă? Va putea el să zică:
„Iată-mă, eu și oile pe care mi le-ai încredințat Tu”?
Soția
este o mare binecuvântare pentru om, dar se cere de la om să păstreze această
binecuvântare având în vedere și existența șarpelui. Noi iubim pe Dumnezeu căci
El ne-a iubit mai întâi. Dragostea Lui față de noi face ca dinspre noi să se
reflecte spre El dragostea noastră. Tot astfel este în familie, dragostea
soțului față de soția lui face ca soția să-i răspundă cu dragoste. Nu aștepta
să fii iubit dacă tu nu iubești. Trebuie ca soția să simtă că este iubită și
atunci te va iubi. Dumnezeul dragostei să umple de dragoste inimile tuturor
capilor de familii! Și dragostea aceasta să crească tot mai mult.
Familia
poate fi asemănată cu o corabie care se află în mijlocul mării. Vânturile și
valurile pot lovi corabia. Pentru a fi în siguranță cel mai important lucru este ca Isus să fie în
corabie; atunci nu va fi nici o teamă. Când marea va fi înfuriată, în corabie
va fi pace și liniște căci Isus este la cârmă. Cei doi care încep o familie
chiar dacă se potrivesc unul pentru celălalt, aceasta nu însemnează că ei sunt
perfecți. Ei au nevoie să crească împreună până la statura plinătății lui
Hristos. De aceea se cere din partea fiecăruia multă înțelegere, îngăduință și
răbdare.
„Rufele
se spală în familie,” spune un proverb. Neînțelegerile care pot apărea într-o
familie trebuie rezolvate numai de către cei doi împreună cu Domnul. Dacă unul
din soți se va plânge despre celălalt soț la o a treia persoană s-ar putea ca
situația să se înrăutățească. Multe familii au ajuns chiar la despărțire din
pricina sfaturilor rele primite de la alții. Chiar părinți au ajutat la
distrugeri de familii atunci când un soț s-a plâns la părinții lui despre
celălalt soț. Numai părinții și prezbiterii care sunt duhovnicești și care au
experiența vieții de familie pot să dea sfaturi bune în situații de crize
familiale.
Este
scris că omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de nevasta lui.
Niciodată nu trebuie a spune lucruri negative despre soțul tău spre o altă
persoană. Șarpele caută informații pe care să le poată folosi împotriva
familiei tale. Când nu se respectă aceste cerințe lucrurile se pot agrava și
cei doi nu vor mai ști ce să facă. Atunci va trebui să se apeleze la ajutorul
părinților și bătrânilor poporului, dar numai dacă aceștia sunt oameni
duhovnicești, altfel lucrurile vor putea merge și mai rău.
O problemă foarte des întâlnită și
pe care trebuie să o recunoaștem ca adevărată chiar și între creștini, este soacra. Dacă un soț sufere din partea
soacrei, celălalt soț nu trebuie să stea nepăsător, ci să acționeze prin
încurajare, mângâiere, rugăciune, și
prin discuții cu mama lui care s-ar putea să nu-și dea seama de ceea ce face.
Este de dorit, ca fiecare femeie să fie gospodină la casa ei. Dacă este cu
putință, pentru a se evita neînțelegerile dintre soție și soacră, sau chiar
dintre părinți și copii, este bine a se locui separat față de părinți.
Un
lucru foarte important este comunicarea dintre soți. Multe familii se distrug
din lipsa de comunicare. Un soț trece prin anumite situații critice iar
celălalt nu știe nimic pentru că nu au timp unul pentru celălalt. Nepăsarea, și
tăcerea lui Adam i-a ajutat șarpelui să își facă lucrarea lui de distrugere. Se
cere a petrece timp cu familia. Au fost chiar slujitori ai evangheliei care
fiind foarte ocupați cu lucrul în via Domnului au neglijat familiile lor și
șarpele le-a făcut mari pagube. Totodată, postul
care este foarte necesar pentru a fi unit cu rugăciunea, dacă este practicat fără rânduială poate ajunge un
motiv de distrugere a familiei. S-a întâmplat ca soția să se despartă de soț
pentru că el postind foarte mult nu și-a îndeplinit datoria de soț.
Uneori se poate întâmpla ca unul din
soți să devieze de la calea cea dreaptă. Cel care are mai multă lumină îl poate
ajuta prin rugăciune, prin răbdare
și iubire, nu strigând la el: „Tu trebuie să te schimbi!” Cel mai bine este a zice: „Eu trebuie să mă
schimb; apoi eu fiind lumină pentru soțul meu, Dumnezeu îl va schimba și pe el
(sau pe ea).”
Se
întâmplă în unele familii că femeia își asumă conducerea familiei ridicându-se
deasupra bărbatului, și ar părea că lucrurile merg bine. Aceasta nu este
ordinea așezată de Dumnezeu. Copiii vor învăța de la mama lor nesupunerea față
de bărbat și le va fi greu de a se supune
părinților, cât și soților lor când se vor căsători. Fie că soțul este
credincios sau necredincios, femeia trebuie să se supună bărbatului în toate
lucrurile, în afară de păcat. (Safira, soția lui Anania s-a supus soțului ei la
un lucru rău și a fost pedepsită cu aceeași pedeapsă ca și el) (Fapte 5:9-10)
Atât timp cât bărbatul are mintea sănătoasă, el este și
trebuie să rămână capul familiei lui.
Copiii
Multe
familii au fost distruse din cauza înțelegerii greșite a binecuvântării lui
Dumnezeu. Mulți cred că a fi binecuvântat înseamnă a avea bunăstare
pământească. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Pentru cel ce se teme de
Domnul, adevărata binecuvântare este a avea dragoste, pace, sănătate, prin
prezența Domnului în familie. Psalmul 128 ne arată cum este binecuvântat omul care se
teme de Domnul și umblă pe căile Lui: el
se bucură de lucrul mâinilor lui, este fericit și îi merge bine. Nevasta lui
este ca o viță roditoare înlăuntrul casei lui, copiii lui stau ca niște lăstari
de măslini împrejurul mesei lui.
A
lucra zi și noapte pentru a face bani, a te concentra pe confortul firesc,
înseamnă a neglija starea ta duhovnicească, a nu avea suficient timp pentru
soție și pentru copii, și poți pierde adevăratele binecuvântări. Foarte multe
afaceri bune au distrus familii bune.
De asemenea se cere comunicarea cu
copiii. Copilul lăsat de capul lui face rușine mamei sale, dar nuiaua și
certarea dau înțelepciune. (Prov. 29:15)
A pedepsi copilul fără a discuta cu el ori a fi exagerat de aspru uitând că
chiar Dumnezeu e răbdător cu noi, înseamnă a-l ajuta pe copil să devină rebel
împotriva părinților și chiar împotriva lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prea
multa îngăduință față de copil, îl poate face un rebel.
Altarul
familiei, care este rugăciunea
împreună cu toată familia, nu trebuie să fie neglijat. Personal am început să
mă rog pentru copiii mei înainte de
a mă căsători, hotărând o zi din fiecare săptămână ca fiind ziua de post pentru
familie, aceasta rămânând un obicei. L-am rugat
pe Domnul să-mi dea copii credincioși și sănătoși care să fie scriși în cartea
vieții. Și în prezent mă rog nu
numai pentru ei ci și pentru copiii copiilor lor până la al miilea neam. L-am rugat și Îl rog mereu pe Domnul să fie El însuși un zid de foc, un zid de
apărare între ei și lume. De asemenea mă rog
pentru căsătoriile lor ca Domnul să îi binecuvânteze așa cum m-a binecuvântat
pe mine.
Logodna
Logodna
este un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor prin care un bărbat
și o femeie declară că se vor căsători după un anumit timp pe care ei îl
hotărăsc împreună. Logodna nu este ceva obligatoriu, nu toate căsătoriile
trebuie să fie precedate de logodnă.
Acest legământ are aceeași putere ca și legământul care se face la
căsătorie, nu poate fi rupt decât dintr-un singur motiv care este arătat mai
jos. La Dumnezeu nu este și da și nu, de aceea o hotărâre luată în felul acesta
nu poate fi desființată. Dacă un bărbat
ar rupe logodna, aceasta ar aduce o mare durere și rușine pentru fata cu care
s-a logodit. Cel ce umblă în neprihănire nu aruncă ocara asupra aproapelui său
și nu-și ia vorba înapoi dacă a făcut un jurământ în paguba lui. (Psalm 15:3-4)
La
Matei 19:9
găsim că din pricină de curvie un om ar putea să-și lase nevasta. Aici
este folosit cuvântul curvie pe care Biblia îl folosește și pentru cei
necăsătoriți. Ca să înțelegem despre ce este vorba putem citi la Matei 1:18-20 unde
vedem cum Iosif se gândea să o lase pe Maria logodnica lui aflând că ea a rămas
însărcinată. Logodnica are statut de nevastă,
(Deuteronom 22:23-25) de aceea îngerul Domnului îi spunea
lui Iosif să nu se teamă să ia la el pe Maria, nevasta lui. (Matei
1:20) Deci bărbatul poate să se despartă, adică să strice logodna numai
în cazul când află că logodnica lui a curvit. Despărțirea poate avea loc în
cazul acesta fiindcă cei doi nu deveniseră un singur trup prin căsătorie.
Logodna este un legământ care nu poate fi rupt decât din motivul acesta. După
ce au devenit un singur trup prin căsătorie, este prea târziu pentru cei doi de
a se despărți, căci s-au unit pe viață. De aceea trebuie a deschide bine ochii
înainte de a se face actul căsătoriei.
Despărțirea
Ce
a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă. (Marcu 10:9) Satana
luptă să distrugă familiile credincioșilor ca prin aceasta să slăbească
biserica lui Dumnezeu. Familiile sunt atacate de tot felul de duhuri din afară.
Se cere multă veghere și rugăciune
pentru a putea face față tuturor acestor atacuri. Dar dacă altarul familiei
este dărâmat, soții fiind prea mult ocupați cu lucruri lipsite de importanță
duhovnicească, dragostea se răcește, șarpele pătrunde înăuntru și unitatea
familiei se slăbește. Se ajunge că fiecare are viața lui, nu-i mai pasă de
celălalt. Stau împreună în aceeași casă dar se înstrăinează unul de celălalt
încât sunt ca și separați. În așa condiții, pentru Satan este foarte ușor să
introducă o altă persoană în viața unuia dintre soți făcând să se ajungă la
lucruri foarte rele. Pe unele familii îi mai țin împreună doar prezența
copiilor sau alte interese materiale. Unii apar în public împreună zâmbind ca
și cum toate lucrurile merg bine, dar acasă „tună și fulgeră.” Unii au grijă să
ascundă realitatea de copiii lor, dar atmosfera de răceală nu poate rămâne
neobservată. Copiii au viața lor după cum le-o aranjează prietenii sau
împrejurările care devin tot mai periculoase. Soții caută uneori soluții de
împăcare dar nu acolo unde ar trebui căutate. Fiecare din cei doi consideră că celălalt este vinovat.
Niciunul nu se poate smeri ca să-și ceară iertare la celălalt și la Dumnezeu.
Așa se ajunge la despărțire. Unul
din soți hotărăște că nu are rost să se mai ascundă „gunoiul sub covor,” ci mai
bine să se dea lucrurile pe față și hotărăște să se despartă.
Unii consideră că dacă vor sta o
vreme despărțiți, lucrurile se vor îmbunătăți, dar Dumnezeu urăște despărțirea
în căsătorie:„Pentru că
Domnul a fost martor între tine şi
nevasta din tinerețea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este
tovarășa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!” Nu ne-a dat Unul singur,
Dumnezeu, suflarea de viață şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur?
Sămânță dumnezeiască! Luaţi seama, dar, în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios nevestei
din tinerețea lui! „Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie
– zice Domnul Dumnezeul lui Israel – şi pe cel ce îşi acoperă haina cu silnicie
– zice Domnul oștirilor. De aceea, luați seama în mintea voastră şi nu fiți necredincioși!” (Maleahi 2:14-16)
Lucrurile pot deveni și mai grave.
Se ajunge înaintea judecătorilor sau avocaților care nu prea încurajează
împăcarea, văzând în despărțirea familiilor doar surse de câștig. Se pierde
timp și bani, se împart lucrurile acumulate împreună, se despart copii de
părinți sau chiar copii de copii. Nu mai este binecuvântare căci a venit
blestemul, cei doi au divorțat.
Ce este divorțul? Este
încălcarea unui legământ pe care cei doi l-au făcut înaintea lui Dumnezeu și
înaintea oamenilor că se vor iubi până
la moarte. Poate hotărârea de divorț să desființeze o familie? Nicidecum.
Formalitățile de divorț nu au puterea de a dezlega ceea ce a legat Dumnezeu, și
nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, fiind o încălcare a poruncii Lui.
Cine este primul vinovat dintre cei
doi soți în cazul că s-a ajuns la despărțire. Bineînțeles, capul familiei. Prin ne veghere, el a pierdut oile care îi fuseseră
încredințate.
Ce
ar trebui să facă bărbatul în cazul că se trezește și își recunoaște vina
înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru este să se smerească în sac și cenușă cerându-și iertare înaintea lui
Dumnezeu. Să nu blameze pe soția lui sau pe alte persoane care au contribuit la
despărțire ci să ia asupra lui vina așa cum se cuvine. Apoi să strige la
Dumnezeu ca să-l schimbe din starea lui și să facă din el un dregător de
spărturi, căci Satana a intrat în cortul lui prin spărturile care s-au format prin nevegherea lui. Dumnezeu dă har
celor smeriți și acționează în favoarea lor. Chiar și Ahab care era unul dintre
cei mai răi împărați ai lui Israel, atunci când s-a smerit, a înduplecat pe
Dumnezeu ca să îi ușureze pedeapsa.
În
cazul că soțul nu se trezește, dar se trezește soția și se smerește cerându-și
iertare la soțul ei și la Dumnezeu, în cazul că el nu vrea să se împace cu
familia, rugăciunile ei la Dumnezeu
Îl pot îndupleca să acționeze în favoarea ei lucrând la inima soțului ei.
Femeia înțeleaptă își zidește casa. (Proverbe
14:1)
Când
unul dintre soți cade în păcatul de preacurvie și după aceea îi pare rău și își
cere iertare la celălalt soț, este bine a fi iertat, mai ales că de foarte
multe ori un soț cade în păcat din cauza ne vegherii celuilalt. Despre femeia prinsă în preacurvie se înțelege că
avea bărbat (cuvântul „preacurvie” se folosește în cazul persoanelor
căsătorite). Domnul Isus îi zice: „Nici Eu nu te osândesc, du-te și să nu mai
păcătuiești.” (Ioan 8:11) Aceasta
este cum i-ar fi zis: „Du-te și să nu îți mai înșeli bărbatul.” Porunca de a ierta se aplică și în cazul
acesta. Sunt familii de necredincioși care se iartă și continuă să trăiască în
pace, deci cu atât mai mult ni se cere nouă să fim iertători.
S-ar putea ca un soț să zică: „Eu
iert dar nu vreau să mai am legătură cu soțul care a preacurvit, ca nu cumva să
mă întinez în felul acesta.” Pavel ne
asigură că soțul necredincios nu
întinează pe cel credincios (1 Corinteni 7:14 ) și se știe că
preacurvia este un păcat obișnuit la cei necredincioși.
La
căsătorii, soții promit că se vor iubi și la
bine, si la rău. Când unul din soți este bolnav sufletește sau duhovnicește
și începe să facă lucruri nesănătoase ajungând chiar să părăsească familia,
atunci este la rău. Atunci iubirea este pusă la încercare. Atunci trebuie să te
lupți pentru vindecarea soțului pe care ai declarat că îl vei iubi până la moarte. Cine întoarce pe un păcătos de la
rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie
de păcate. (Iacov 5:20 ) Apoi știe
Dumnezeu care este și măsura ta de vină care a contribuit la căderea în păcat a
soțului tău, vină pentru care s-ar putea că ar trebui să-ți ceri iertare de la
el (sau de la ea) și de la Dumnezeu.
Recăsătorirea
Conform Bibliei numai moartea poate
dezlega o căsătorie.
Apostolul Pavel scrie că femeia căsătorită este legată de bărbatul ei
câtă vreme trăiește el. Dacă îi moare bărbatul este liberă să se căsătorească. (Romani
7:2; 1 Corinteni 7:9) Aceasta înseamnă că cei doi sunt legați unul de celălalt pentru toată viața chiar dacă
ei sunt despărțiți sau divorțați. Deci
dacă bărbatul care are deja o femeie legată de el, s-ar căsători cu o alta, ar
însemna că va avea două femei legate de el.
Dacă
din cuvintele Domnului Isus scrise la Matei 5:32
s-ar putea înțelege că din pricină de curvie bărbatul ar putea să se despartă
de nevasta lui nu găsim nici un cuvânt că el ar fi liber să se recăsătorească.
Apostolul Pavel lămurește problema celor despărțiți: „Dacă (femeia)
este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.” (1 Corinteni 7:11). La 1 Corinteni 7:15) Pavel scrie că dacă soțul necredincios se
desparte, fratele sau sora nu sunt legați. Și aceștia intră apoi în categoria
celor despărțiți.
Există
femei care se despart zicând că vor rămâne despărțite fiindcă Pavel dă
dezlegare de a sta despărțite dacă nu se căsătoresc cu alte persoane. Dar când
Pavel zice ca femeia să rămână despărțită se referă la situația în care nu este
posibilă împăcarea. Altfel ea se va face vinovată de încălcarea poruncii dată de Domnul prin Pavel ca nevasta
să nu se despartă de bărbat. (1 Corinteni 7:10) Apoi, despărțindu-se, va da
prilejul celuilalt ca să cadă în păcatul de preacurvie.
Căsătoria
făcută înainte de a se pocăi cineva este recunoscută de Dumnezeu ca fiind
valabilă. (Maleahi
2:14) Când o persoană
necredincioasă se desparte de soțul necredincios, apoi se pocăiește, dacă
pocăința este reală, trebuie să se împace cu soțul sau să rămână necăsătorită
dacă el refuză împăcarea. Dacă persoana este deja recăsătorită cu un alt soț în
momentul când se pocăiește, în acest caz bătrânii bisericii vor trebui să
cerceteze bine toate aspectele situației înainte de a lua o decizie corectă în
lumina adevărului și cu ajutorul Duhului Sfânt cu privire la situația ei. S-ar
putea ca primul soț să aștepte întoarcerea acasă a celui ce s-a pocăit,
considerând că acum se va repara familia lor. În caz contrariu primul soț ar
putea blama biserica pentru că nu i se spune celui ce s-a pocăit să se întoarcă
acasă.
Domnul
Isus ne spune că dacă femeia lăsată de bărbat se căsătorește cu altul,
preacurvește. (Matei 5:32) Unii spun că legea aceasta este valabilă
numai pentru femei și că bărbatul lăsat de nevastă s-ar putea recăsători. Pavel
zice că în Hristos nu mai este parte bărbătească și parte femeiască fiindcă
toți suntem una în Hristos. (Galateni 3:28)
Acum Cuvântul se adresează în mod egal atât la bărbați cât și la femei. Dacă
cineva, din pricină că soțul său nu a fost fidel, vrea să se despartă, va
trebui să se gândească bine dacă după aceea va putea să rămână necăsătorit pentru că va intra în categoria celor despărțiți
cărora Pavel nu le dă șansa de a se recăsători. Foarte multe familii au fost
reparate prin pocăința celui ce se consideră partea vătămată (înșelată).
Smerindu-se, și apropiindu-se de Dumnezeu prin recunoașterea propriei stări de nepăsare
și ne veghere care au dus la căderea în păcat a celuilalt, Dumnezeu l-a făcut
un dregător de spărturi și cel căzut fiind recuperat, familia a supraviețuit.
Dacă
un soț părăsit de soția lui se căsătorește cu o alta, iar după un timp ca
răspuns la rugăciunile lui făcute
mai dinainte, adevărata lui soție se
vindecă de boala păcatului și se întoarce acasă, nu îl va găsi ea pe el cu o
altă femeie? De aceea trebuie așteptată vindecarea celui bolnav cu răbdare și
cu iubire după cum și Dumnezeu așteaptă pentru noi.
În vremea de azi foarte mulți soți
divorțează și se recăsătoresc fără a le părea rău de vina lor în ce privește
distrugerea prin ne veghere a propriilor familii. Acesta este un semn al
vremurilor din urmă despre care Domnul Isus a zis: „Cum s-a întâmplat în zilele
lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era
în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie…”
(Matei 24:37, 38) A se însura sau a
se mărita o singură dată este ceva normal, dar când lucrul acesta se repetă,
este ceva anormal. Nu este de mirare că există așa mulți copii care fiind
lipsiți de părinții lor naturali cresc în familii destrămate, cu părinți
vitregi, ajungând să fie abuzați ori neglijați. Unii cad pradă drogurilor,
alcoolismului, crimelor, sexualității, homosexualității, iar în închisori ei
formează majoritatea.
Capitolul
8
Un
Mesaj pentru Familii
Lăsați
Copilașii să Vină!
Ne
vom ocupa în continuare de o problemă care este foarte neluată în seamă de
către cei ce ar avea responsabilitatea de a trage semnalul de alarmă, având în
vedere gravitatea unui păcat care s-a strecurat în poporul Domnului. Este vorba de refuzul multor familii creștine
de a naște toți copiii pe care Domnul îi are în plan pentru a fi crescuți în
credința și dragostea Lui.
Acest păcat, care ar trebui
menționat, ca o atenționare, la toate evenimentele de căsătorii, întinează
poporul și împiedică pe Duhul Sfânt să lucreze cu mare putere în poporul Lui.
De asemenea, de multe ori sunt împiedicate rugăciunile,
prin întinarea mâinilor celor ce ar trebui să le înalțe curate către Dumnezeu,
în mijlocirile pentru salvarea celor de afară.
Se
știe că lumea din cele mai vechi timpuri a folosit diferite metode de a
împiedica nașterile de copii, de la metoda sângeroasă a avortului până la
metodele cele mai moderne de evitare a concepției copilului. Unele familii creștine au împrumutat de la
lume, metode așa zise nevinovate deoarece nu presupun vărsare de sânge ori uciderea
seminței prin folosirea de medicamente.
Astfel de metode sunt: evitarea
relațiilor intime în anumite zile calendaristice în care poate avea loc
fecundarea fătului, abstinența
pentru perioade mai lungi de timp ori chiar sterilizarea unuia dintre soți.
Viața este darul lui Dumnezeu de care noi ne bucurăm, și îi
mulțumim pentru harul de a exista, iar părinților noștri le suntem
recunoscători pentru faptul ca ne-au acceptat în familiile lor. De acest dar al
vieții ar trebui să se bucure și copiii noștri cărora noi le refuzăm dreptul de
a veni pe lume. Viața în sine, este însuși Domnul Isus Hristos; a nu-i da voie
să-și facă lucrarea Lui de a da viață copiilor noștri înseamnă a Îi contesta
dreptul de a fi Stăpân și Domn în viața noastră.
Cum
putem noi să salvăm pe oameni de la moarte, aducându-i la viața în Isus
Hristos, dacă noi refuzăm să aducem la viață pe proprii noștri copii? Lumea
refuză copiii pentru că se teme de suferință, pentru că se îngrijorează de ziua
de mâine sau pentru că i se pare o rușine a avea mulți copii în familii.
Creștinii care gândesc ca lumea nu au putere de a se încrede în Domnul, și
resping venirea copiilor din aceleași motive.
A
te căsători, înseamnă a lua de bună voie un jug care trebuie dus în doi. Jugul
reprezintă toate necazurile și greutățile care apar în viața de familie. Putem
evita acest jug numai dacă rămânem necăsătoriți. (1
Corinteni 7:7, 26, 27) Dacă
vrem să beneficiem de plăcerea de a fi căsătoriți se cade să acceptăm și prețul
cu care trebuie plătită această plăcere, ducând jugul prin nașterea și
creșterea tuturor copiilor pe care vrea Dumnezeu să ni-i dăruiască.
Cei
ce opresc căsătoria sunt numiți de apostolul Pavel, oameni lepădați de
credință, însemnați cu fierul roșu în cugetul lor. (1
Timotei 4: 1-3) Se pune întrebarea, care păcat este mai mare:
a opri căsătoria sau a opri nașterea copiilor?
Cei ce opresc pe Dumnezeu de a da viață celor rânduiți la viață mai pot
ei spera că Dumnezeu le va da lor viața veșnică? Apostolul Pavel zice: „Nu vă
înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ce seamănă omul, aceea va și
secera.” (Galateni 6:7)
Intr-o
viziune avută de o soră credincioasă din România (Sora Vetuța de la Arad) s-a
văzut o femeie, într-o adunare de credincioși, care era foarte bine apreciată
de bătrânii adunării pentru felul ei de a se purta, de a lucra în via Domnului,
de a ajuta și de a învăța pe femeile mai tinere cum să se poarte. Dar Domnul
Isus le-a zis: „În cartea mea este scris despre ea că este moartă pentru totdeauna.
De ce? Pentru că atunci când este întrebată câți copii are, ea zice: - Numai
doi mi-a dat Domnul - cu toate că Eu am vrut să-i dau mai mulți, dar ea nu a
vrut să-i primească. Păcatul ei de a
refuza copiii, dublat de minciună a atras asupra ei pedeapsa veșnică pentru că
ea nu se căiește și nu plânge înaintea lui Dumnezeu ca să capete iertare.”
Sora
Estera din comuna Hamba de lângă Sibiu, a fost sfătuită de alte surori din aria
Sibiului să țină calendarul pentru a nu mai avea copii. Pe când se gândea ea
cum ar putea să pună în practică acest lucru în așa fel ca soțul să nu afle, a
avut un vis dumnezeiesc în care se făcea că mergea pe o cărare îngustă. În fața
ei pe aceeași cărare mergeau mama și soțul ei. De o parte și de cealaltă a
cărării era o prăpastie întunecoasă. Deodată a auzit glasul Domnului Isus care
zicea: „Ai grijă, ce vrei să faci, căci dacă vei pune în practică lucrul
acesta, mama ta și soțul tău vor ajunge în rai, dar tu vei ajunge în foc. Sora
a înțeles mesajul acesta și a lăsat toți copii să vină. Are 11 copii în viață. Într-adevăr,
nu este ușor, dar răsplătirile vor fi pe măsură.
Domnul
i-a vorbit prorocului Ieremia astfel: „Mai înainte de a-i fi fost întocmit în
pântecele mamei tale te cunoșteam.” (Ieremia 1:5) Deci dacă Dumnezeu este cel ce planifică mai
dinainte venirea unui om în lume, cine suntem noi ca să intervenim cu voia
noastră împotriva voiei Lui, planificând
câți copii să aducem pe lume,
sau când să îi aducem?
Împăratul Solomon scrie: „Mulțimea
poporului este slava împăratului; lipsa poporului este pieirea voievodului.” (Proverbe 14:28) Domnul, Împăratul nostru, are
nevoie de un popor mare la număr și puternic, după cum zice în Psalmul 112 versetul 2: „Sămânța Lui va fi
puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat,” iar lui
Avraam i se promite o sămânță numeroasă ca nisipul mării și ca stelele cerului.
Noi suntem sămânța lui Avraam printr-o credință asemănătoare cu a lui și avem
datoria să umplem casa lui Dumnezeu cu copii binecuvântați de El.
Porunca
dată oamenilor cât și animalelor de a se înmulți și de a umple pământul a rămas
valabilă, căci pământul nu s-a umplut, iar în Psalmul 119 versetul 4 este scris că Dumnezeu
a dat poruncile Lui ca să fie păzite cu sfințenie. Dumnezeu nu s-a schimbat și porunca aceasta a
fost dată înainte de darea legii lui Moise.
Animalele respectă porunca aceasta, numai omul o încalcă. Dacă animalele
nu s-ar înmulți ar fi o pagubă pentru om, iar dacă omul nu se înmulțește este o
pagubă pentru Dumnezeu. Prin
împotrivirea la această poruncă se zădărnicește planul lui Dumnezeu de a
împlini numărul aleșilor Lui cu copii scriși în cartea vieții Mielului.
Sufletele
celor uciși prin avorturi se află deja în rai, dar cei care nu au fost lăsați
să ia ființă, prin folosirea de metode considerate nevinovate, vor trebui să se
nască în alte familii care nu resping venirea lor și care sunt deja numeroase.
Astfel de familii se află de obicei în țările sărace. Se întâmplă ca în pilda talanților când cel
care avea zece talanți a primit și pe al celui ce l-a ascuns în pământ.
Unii
nu numai că nu se rușinează de păcatul acesta dar chiar critică pe cei ce au
mulți copii zicând că nu au înțelepciune, căci Dumnezeu a dat această
înțelepciune oamenilor ca să regleze numărul copiilor lor și prin aceasta se
poate regla chiar numărul populației pământului. A pune pe seama lui Dumnezeu o
asemenea lucrare este o ofensă la adresa Celui ce nu poate nici să vadă răul,
dar să fie El însuși sursa răului acesta … Înțelepciunea aceasta nu vine de
sus.
Creșterea
copiilor este o slujbă duhovnicească. Unii din cei ce refuză să primească de la
Dumnezeu pe proprii lor copii sunt foarte binevoitori în a ajuta copii orfani
iar alții sunt foarte activi în a naște copii duhovnicești prin răspândirea evangheliei
spre cei nemântuiți. Acestea nu pot fi decât ciudățenii ale vremurilor din
urmă.
Musulmanii,
măcar că nu au lumina Evangheliei lui Hristos, au copii mulți chiar și în
familiile monogame, făcând ca balanța natalității să fie foarte mult în
favoarea lor în comparație cu creștinii care în unele țări sunt chiar în
descreștere numerică. Poporul Israel se
dorea mare la număr tocmai pentru ca să fie superior față de celelalte popoare.
Dumnezeu
dă o casă celei sterpe și face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. (Psalm 113.9)
Iată cum este binecuvântat omul care se teme de Domnul: „Nevasta ta este
ca o viță roditoare înăuntrul casei tale, copiii tăi stau ca niște lăstari de
măslin în jurul mesei tale.” (Psalm 128:3, 4) Se pune întrebarea: ce fel de viță este
nevasta care refuză a da naștere la toți copiii și ce fel de binecuvântare
poate avea omul acela?
Cuvântul
lui Dumnezeu zice în Psalmul 107: „El îi
binecuvântează și se înmulțesc nespus … și înmulțește familiile ca pe niște
turme. Oamenii fără prihană văd lucrul
acesta și se bucură, iar orice nelegiuire își închide gura.” Astăzi putem zice
chiar invers, că cei nelegiuiți își deschid gura zicând: „Iată că și ei sunt ca
noi, pentru ce să ne pocăim, tot câte doi copii au și pocăiții.”
Solomon
zice: „Iată fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o
răsplată dată de El.” (Psalm 127:3) Esau când a văzut copiii lui Iacov a
întrebat: “Cine sunt aceștia”? Și Iacov i-a răspuns: „Aceștia sunt copiii pe
care i-a dat Dumnezeu robului tău.” Pavel zice: „Femeia va fi mântuită prin
nașterea de fii dacă stăruiesc cu smerenie în credință și în sfințenie.” (1 Timotei 2:15 )
Sunt unii creștini care se tem să
împiedice nașterea copiilor, dar care nu se bucură de venirea lor așa cum ar
trebui, ci murmură sau cârtesc împotriva lui Dumnezeu care, zic ei, le dă prea
mulți copii. Din această cauză ei sunt lipsiți de adevărata binecuvântare din
partea Domnului și se întâmplă chiar să fie pedepsiți prin copiii de care ei nu
se bucură, fie că aceștia se îmbolnăvesc, fie că sunt neascultători de părinți.
Dacă
refuzăm greul de a crește copii, cum vom putea cântări greu în cântarul lui
Dumnezeu atunci când se va alege grâul de pleavă? David zice: „Am fost tânăr și am îmbătrânit
dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și
pâinea.” (Psalm 37:25) Apostolul Petru zice: „Aruncați asupra Lui
toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi.” (1 Petru 5:7)
Credința este o încredere neclintită
în lucrurile nădăjduite. A nu crede pe
Dumnezeu care a zis că are grijă de noi și de copiii noștri înseamnă a-L face
mincinos.
Dragostea
lui Dumnezeu se manifestă în noi prin iubirea de frați. Copilașii sunt frații
noștri, și chiar mai mult, ei sunt roadele dragostei noastre ca părinți. Dacă într-o familie nu se acceptă aceste
minunate roade ale dragostei, poate fi acolo o dragoste reală?
O mare vină pentru acest păcat care
s-a strecurat în viața creștinilor ultimelor zile o poartă și unii păstori
sufletești, căci mulți dintre ei fiind întinați cu acest păcat nu numai că nu
mustră pe cei ce păcătuiesc, dar chiar îi încurajează spunând că Dumnezeu le-a
dat această „înțelepciune.” Unii
credincioși chiar spun că în ce privește copiii .. să îi facă păstorul căci are
numai doi. Deci în timp ce păstorii dorm
păcatul se înmulțește iar poporul slăbește spiritual.
Este
vremea să ne trezim în sfârșit din somn, să ne sfâșiem inimile înaintea lui
Dumnezeu, să ne mărturisim păcatele, rugându-L dacă este cu putință să ne
ierte; să ne spălăm mâinile și hainele în sângele Mielului printr-o pocăință
sinceră, iar cei ce au ochii deschiși și văd această stare de lucruri sunt
datori să strige la Dumnezeu, să mijlocească în rugăciune, implorând mila Lui pentru trezirea celor ce dorm,
căutând a salva pe unii smulgându-i din foc.
Isus
a zis: „Oricine primește pe un copilaș ca acesta în Numele Meu mă primește pe
Mine.” (Matei 18:5) Să-i primim deci cu bucurie în Numele
Domnului Isus și El nu va întârzia să ne răsplătească; să deschidem celor ce
bat la poarta vieții, ca și El să ne deschidă când vom bate la poarta Lui.
Domnul să vă înmulțească tot mai mult pe voi și pe copiii voștri. Fiți
binecuvântați de Domnul care a făcut cerurile și pământul. (Psalm 115: 14, 15) Și a Celui ce ne-a chemat din
întuneric la lumina Sa minunată, rânduindu-ne să fim lumina lumii și sarea
pământului, să fie toată slava cinstea și lauda în vecii vecilor. Amin.
Capitolul
9
Cum
să se îmbrace credincioşii
Felul
cum ne prezentăm în adunare este foarte important atât din punct de vedere al
evlaviei cât și din punctul de vedere al felului cum ne raportăm la cei ce ne
înconjoară. Se poate uneori prin felul cum ne îmbrăcăm să devenim pricină de
păcătuire pentru copiii Domnului. A fi pricină de păcătuire este un păcat pe
care Domnul Isus îl consideră ca fiind foarte grav. (Matei 18:6)
Slujiți
Domnului cu frică și bucurați-vă tremurând. (Psalm
2:11)
Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să
intru în Casa Ta şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt. (Psalm 5:7)
Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu
podoabe sfinte, tremuraţi înaintea Lui, toţi locuitorii pământului! (Psalm 96:9)
Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu
se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o
închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un
foc mistuitor.” (Evrei
12:28,29)
În 1 Timotei 2:9 citim:
Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu
ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare,
nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că
sunt evlavioase.
Purtarea
de Podoabe
Se
știe că încă din timpuri foarte vechi oamenii aveau obiceiul să poarte podoabe.
Ce sunt de fapt podoabele? Sunt obiecte făcute din aur, argint, fildeș, pietre
prețioase, materiale textile, etc. pe care unii oameni obișnuiesc să le poarte
atașate la îmbrăcăminte, la anumite părți ale trupului sau desenate pe haine
sau pe trup sub formă de tatuaje.
Scopul
podoabelor este pentru a atrage atenția
asupra persoanei care le poartă, pentru a marca poziția socială a
persoanei, apartenența la un grup religios sau de altă natură, pentru a defini
starea civilă (inelul de logodnă sau de căsătorie) sau pentru a oferi protecție
or favoare din partea zeilor sau a unor spirite. Unele culte zise creștine
poartă cruci, icoane, tatuaje zise creștine sau alte obiecte de cult,
considerând că astfel pot căpăta favoarea lui Dumnezeu și a sfinților care au
murit. Mulți cred că purtarea unor obiecte ca bijuterii sau tatuaje le aduc
noroc având putere magică. Unii poartă podoabe în amintirea celor dragi trecuți
dincolo, sau pentru că le-au primit în dar de la cei dragi. Cei mai mulți
poartă bijuterii sau alte podoabe din plăcere ori pur și simplu pentru că așa se poartă (este la modă).
Acum
să vedem ce ne spune Biblia despre purtarea de podoabe. Podoabele apar pentru
prima dată în cartea Geneza 24:22
unde găsim pe robul lui Avraam dăruind Rebecăi o verigă și două brățări de aur.
Acestea aveau ca principal scop să dovedească Rebecăi și familiei ei caracterul
darnic și starea materială a familiei viitorului ei soț. A se observa reacția lui
Laban, fratele Rebecăi, la vederea darurilor în versetele 29-31.
A doua oară găsim tot în Geneza pe
Iacov care înainte de a aduce o jertfă Domnului poruncește familiei lui să
scoată toți dumnezeii străini din mijlocul ei. Ei au dat lui Iacov toți
dumnezeii străini care erau în mâinile
lor și cerceii pe care îi purtau în urechi.
Iacov i-a îngropat în pământ. (Geneza 34: 2-4) În Geneza 32: 2-4 găsim
că Aaron a făcut un idol (vițelul de aur) din cerceii femeilor evreice. La Exodul 33:5, citim că Dumnezeu fiind mâniat pe popor îi cere să arunce podoabele de pe el pentru a vedea
ce hotărâre va lua cu privire la el. Podoabele apar deci în Vechiul Testament
ca semne ale prosperității și ale idolatriei.
În
noul Testament la 1Petru 3:3, scrie:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba
de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.” La 1 Timotei 2:9 citim: „Vreau de asemenea ca
femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială, nu cu
împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.”
Apostolii Petru și Pavel se
adresează femeilor pentru că, în general, ele sunt purtătoarele de podoabe.
Putem constata aceasta și din cuvântul scris la Isaia
3:16-26, unde Dumnezeu, mustrând pe femeile din Iuda, dă o listă cu
podoabele pe care ele le purtau.
Dacă în Noul Legământ podoabele sunt
interzise, de ce în Vechiul Legământ nu au
fost interzise? Putem găsi răspunsul la Matei
19:8 când Domnul Isus adresându-se
fariseilor le-a zis: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise
să vă lăsați nevestele, dar de la început n-a fost așa.” Mai găsim chiar că
Dumnezeu însuși îi dăruise lui David multe neveste cu toate că de la început nu
a fost așa. (2 Samuel 12:8) Se
înțelege deci că în vechime îngăduința lui Dumnezeu a fost cea care le-a permis
oamenilor să facă lucruri anormale, din pricina împietririi inimilor lor. Domnul Isus… N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca
să ne atragă privirile, şi înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. (Isaia 53:2) Dar
privit cu ochi duhovnicești El este cel
mai frumos dintre oameni. (Psalm 45:2)
Acoperirea capului la
partea feminină
Folosesc
cuvântul acoperire și nu învelire
deoarece sensul cuvântului original din limba greacă în care a fost scris Noul
Testament este acesta: „acoperire.”
În noul Testament, la 1Petru 3:3, este scris pentru femei: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară,
care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea
hainelor.” La 1 Timotei 2:9 citim: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage
îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială, nu cu împletituri de păr,
nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.”
Închinarea
înaintea lui Dumnezeu se cere a se aduce cu frică și cu evlavie și fără podoabe. Dar Dumnezeu totuși i-a
dat femeii o podoabă, adică părul lung. (1
Corinteni 11:15 ) Cum poate atunci a se închina o femeie dacă
nu poate purta podoabe. Dumnezeu prin Pavel ne dă soluția: să se acopere,
pentru ca podoaba să nu se vadă, sau să se tundă pentru ca podoaba să nu mai
fie. Părul scurt al bărbatului nu este nevoie să fie acoperit.
Apostolul Pavel scrie la 1 Corinteni 11:10 că femeia trebuie, din pricina îngerilor, să aibă pe
cap un semn al stăpânirii ei. Aceasta este din pricină că îngerii îl reprezintă
pe Dumnezeu care nu este un Dumnezeu al neorânduielii ci al rânduielii.
Numai femeile căsătorite trebuie să
se acopere sau și fetele necăsătorite? Pavel nu folosește expresia nevestele,
sau femeile căsătorite, de aceea se înțelege că este vorba de partea feminină.
De asemenea când zice că este rușine ca un bărbat să se roage cu capul acoperit
este clar că este vorba de partea bărbătească, altfel ar însemna că tinerii
necăsătoriți pot să se roage cu capul acoperit.
În
ce privește semnul stăpânirii se știe că femeia căsătorită are ca stăpân pe
bărbatul ei, (Geneza 3:16) dar și cea
necăsătorită are ca stăpân pe tatăl ei. (1 Cor 7:37) Dacă femeia care nu vrea să se acopere,
se va tunde, cât de lung va trebui să fie atunci părul ei? Putem găsi răspunsul tot în Biblie căci
cuvântul „tundere” este folosit și cu privire la oi. (1 Samuel 25:2) Cât de lungă poate fi lâna unei
oi tunse?
Trebuie
să precizăm că baticuri transparente, jumătăți de baticuri puse pe vârful
capului, sau panglici, nu pot fi numite acoperitori.
Se cere ca femeia să fie acoperită
numai în adunare? Pavel nu zice numai în
adunare, ci când se roagă sau prorocește, iar din cuvintele Domnului Isus
adresate femeii samaritene aflăm că închinătorii adevărați se închină Tatălui
în Duh și în Adevăr fără a fi legați de un loc anume, cum ar fi Ierusalimul sau
muntele Garizim. Apostolul Pavel îndeamnă bărbații să se roage în orice loc, (1 Timotei 2:8) iar la 1 Tesaloniceni. 5:16 tot el ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat.
Apostolul Petru recomandă totuși o podoabă: „. omul ascuns
al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de
mare preț înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:4)
Vopsirea și coafarea
părului
Prin
adăugarea vopselei care este ceva artificial, părul capului devine o podoabă
artificializată la fel cum prin vopsirea pielii în cazul tatuajelor. Părul
capului trebuie acoperit, dar nu cu vopsea. Cât privește perii albi sunt o
cunună de cinste, (Proverbe 16:31 ) nu ceva de care cineva ar
trebui să se rușineze.
Pentru coafarea părului apostolii
Pavel și Petru folosesc expresii ca: „Împletituri de păr” (1 Timotei 2:9) sau „Împletitura părului,” (1 Petru 3:3) iar Isaia: „Păr încrețit.” (Isaia 3:24 )
Nu este vorba aici de legarea
părului sau împletirea lui în mod simplu pentru a nu sta răvășit ci de
stilizarea și ornamentarea părului după moda lumii.
Încălțămintea cu tocuri
înalte și alte aspecte necuviincioase
Tocurile
înalte se poartă pentru a mai adăuga la înălțime, pentru a da o notă de
modernism sau pentru că așa se poartă, deși Dumnezeu când a creat femeia nu a
găsit cu cale să îi prevadă călcâie mai înalte decât ale bărbatului. Se
încadrează în categoria podoabelor.
De asemenea, purtarea de fuste
scurte, strâmte sau crăpate; purtarea de pantaloni de către partea feminină, folosirea machiajelor, a
tatuajelor, vopsirea ochilor sau a buzelor, vopsirea unghiilor, purtarea
unghiilor lungi, folosirea de unghii sau gene artificiale, folosirea de peruci,
jumulirea sprâncenelor, purtarea de haine transparente, sau vopsite în culori
stridente; purtarea de rochii decoltate sau haine rupte cu scopul de a se
expune părți ale trupului; purtarea de pantaloni căzuți cum în cazul bărbaților
tineri, purtarea părului lung de către bărbați, sunt toate devieri de la
umblarea în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială. (1 Timotei 2:9)
Cravata la bărbați
Este
o podoabă făcută dintr-un material textil. Poate avea forme diferite ca acelea
de șnur, papion, eșarfă, cravată, etc. Purtătorii de cravate din biserici nu ar
putea nicidecum să predice tot adevărul despre purtarea de podoabe căci li s-ar
răspunde: „Tu care înveți pe alții, pe tine nu te înveți?” De aceea s-a și ajuns la situația pe care o
vedem în vremurile acestea în ce privește moda lumii intrată în biserici.
Capitolul
10
Păcatul
Cu Voie sau Fără Voie
Deoarece
am întâlnit în viață frați care lovesc fără milă în cei căzuți în păcat,
spunându-le că nu mai au iertare, și am întâlnit frați căzuți care nu se mai
pot ridica din pricina celor ce îi califică – pierduți pentru totdeauna - voi
scrie în continuare despre păcatele făcute cu voie sau fără voie. De aceea doresc să luăm seama la cele ce sunt
scrise în Cuvântul Domnului cu privire la acest subiect foarte disputat.
Păcatul fără voie (care se iartă, care nu duce la moarte)
După Legea lui Moise numai pentru păcatul fără voie se putea aduce
jertfă: „Preotul să facă
ispășire pentru cel ce a păcătuit fără
voie înaintea Domnului; când va face ispășire pentru el, i se va ierta.” (Numeri 15:28)
Pentru păcatul cu voia,
omul trebuia pedepsit cu moartea:„Dar dacă cineva, fie
băștinaș, fie străin, păcătuiește cu
voie, hulește pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.” (Numeri 15:30)
Vedem în continuare un
caz care nu intră în categoria păcatelor cu voia deoarece pentru el se putea aduce
jertfă: Domnul a vorbit lui Moise şi
a zis: „Când va păcătui cineva şi va săvârși o nelegiuire față de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru
încredințat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înșela pe aproapele lui, tăgăduind
că a găsit un lucru pierdut, sau făcând
un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi
păcătuiește; când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul
luat cu sila, sau luat prin înșelăciune,
sau încredințat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru
care a făcut un jurământ strâmb –
oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din prețul
lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când își va aduce jertfa
lui pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină
să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după
prețuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispășirea
înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greșeala de care se va fi făcut vinovat.” (Leviticul
6:1-7) Deci omul respectiv a mințit, a luat cu sila lucrul altuia, a
înșelat, a jurat strâmb; și totuși nu a păcătuit cu voia căci pentru toate
aceste păcate i se oferea iertarea.
Un alt caz din Noul Legământ ne arată cum Domnul poruncește unor
oameni din biserică să se pocăiască de faptele lor, unii dintre ei fiind numiți
robi ai Lui: ”Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea
care se zice prorociţă, să învețe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile
jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască
de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un
necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.” (Apocalipsa 2:20 -22)
Găsim că aceștia se făceau vinovați de curvie, de preacurvie, de mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, de
faptul de a amăgi pe alții prin proorocii mincinoase și totuși nu au
păcătuit cu voia căci li se oferă șansa de a se pocăi de faptele lor rele.
Păcatele făcute din
neputința de a birui firea pământească nu sunt considerate păcate cu voia:
„Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani 7:19)
Există oameni care prin ne veghere, au ajuns să fie prinși în
diferite curse ale Satanei și sunt astfel robii anumitor patimi rele. Ei ar
vrea să iasă din acele situații rele dar nu au puterea necesară. Aceștia au
șansa să fie eliberați și înnoiți iarăși căci ei păcătuiesc nu cu voia lor, ci
pentru că au ajuns să fie prinși în cursa diavolului: „ … și venindu-și în fire
să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.”
(2 Timotei 2:26)
Dacă vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care nu duce la
moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viața, pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este un
păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. Orice
nelegiuire este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte.” (1 Ioan 5:16 -17)
Reabilitarea din cădere
este la îndemâna oricui: „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine
le mărturisește şi se lasă de ele
capătă îndurare”. (Proverbe 28:13)
Păcatul cu voia (Care nu se iartă, sau care duce la moarte)
Este
multă discuție și sunt multe păreri cu privire la păcatele de moarte. Unii cred
că păcate mari ca uciderea sau curvia sunt păcate de moarte. Alții consideră că
dacă se vorbește împotriva celor ce prorocesc este o hulă împotriva Duhului
Sfânt și deci ar fi un păcat de neiertat. Este adevărat că în lege se pedepseau
cu moartea anumite păcate mari cum ar fi uciderea, preacurvia sau răzvrătirea
împotriva lui Dumnezeu. Găsim că această metodă era folosită pentru ca oamenii
să-și ispășească păcatul prin moartea lor. (Numeri 16:38 )
În
noul legământ când se vorbește de păcatul care duce la moarte se înțelege că este vorba de moartea duhovnicească
sau de moartea a doua care este iazul de foc și de pucioasă.
Autorul Epistolei către Evrei scrie
despre acest fel de păcătuire: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința
adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate.” (Evrei
10:26)
Nu trebuie confundată căderea în păcat cu
căderea de la credință.
În mintea celui căzut de
la credința s-a făcut întuneric: „ … şi să păstrezi credința şi un cuget curat,
pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din
credință.” (1 Timotei 1:19) Deci
păcatul întinează cugetul, pregătind căderea de la credință.
Celor căzuți de la credință nu li se mai oferă o a doua șansă:„Căci cei ce au fost
luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt
şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi
care totuși au căzut, este cu
neputință să fie înnoiți iarăși şi aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din
nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” (Evrei 6: 4-6)
Dar celui căzut în păcat i se scrie: „Adu-ţi,
dar, aminte de unde ai căzut;
pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi.” (Apocalipsa 2:5)
Un căzut de la credință
este un om care s-a întors la viața
de păcat de bună voie și nesilit de nimeni: „Cu ei s-a întâmplat ce spune
zicala adevărată: „Câinele s-a întors
la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a
întors să se tăvălească iarăși în mocirlă.” (2 Petru 2:22 ) Deci păcatul cu voia este atunci când omul, de bună voie, alege să
păcătuiască respingând toate mustrările și nu vrea nicidecum să iasă din starea
lui.
Iată
mai jos o situație în care oamenii au ales să păcătuiască: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în
Numele Domnului, ci voim să facem
cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului şi
să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinții noștri, împărații
noștri şi căpeteniile noastre…” (Ieremia 44:16-17)
Și acum iată hotărârea
lui Dumnezeu ca răspuns la atitudinea lor: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui
Israel: Voi şi nevestele voastre aţi mărturisit cu gurile voastre şi aţi
împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem
să împlinim juruinţele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei
cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură!” De aceea, acum, după ce v-aţi
împlinit juruinţele şi v-aţi înfăptuit făgăduinţele, ascultaţi cuvântul
Domnului, voi toţi cei din Iuda care locuiţi în ţara Egiptului: „Iată, jur pe
Numele Meu cel mare, zice Domnul… toţi oamenii lui Iuda care sunt în ţara
Egiptului vor fi nimiciţi de sabie şi de foamete, până vor pieri de tot.” (Ieremia 44:25-27)
Dumnezeu oferă omului posibilitatea de a alege: „Iată, îţi pun azi
înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Iau azi cerul și pământul martori
împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și
blestemul. Alege viața ca să
trăiești.” (Deuteronom 30:15, 19)
Vedem mai jos cum un
păcat poate deveni un păcat cu voia
prin împotrivirea la mustrări: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te
și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele
tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice
vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l
Bisericii; şi, dacă nu vrea să
asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameș.” (Matei 18:15-17)
Dumnezeu se adresează
unui popor ca unui om: „Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea
plină de asuprire! Ea n-ascultă de
niciun glas, nu ține seama de
mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său.” (Ţefania 3:2)
Iată cum un om poate deveni un păcătos cu voia: „Un om care
se împotrivește tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac.” (Proverbe 29:1) Deci
orice păcat, mare sau mic, dacă este înfăptuit cu voia poate să devină păcat de moarte, sau de neiertat. Păcatul
devine păcat cu voia atunci când omul refuză să iasă din el (voiește să
păcătuiască mai departe) în ciuda tuturor mustrărilor primite din partea lui Dumnezeu,
din partea fraților, sau din partea
Bisericii lui Hristos care are de fapt puterea primită de la Domnul Isus de a
lega și de a dezlega pe pământ. (Matei 18:18)
Martirul
Ștefan, în Faptele Apostolilor capitolul 7, le
spunea celor care îl persecutau: „…oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima şi cu
urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții
voștri, aşa faceți şi voi.” Vedem aici că împotrivirea lor era
permanentă (totdeauna) și săvârșeau un păcat împotriva Duhului Sfânt. (Între
aceștia era și tânărul Saul, dar el a fost iertat pentru că păcătuia din
neștiință, în necredință. (1 Timotei 1:13)
Capitolul
11
Căderea
ca Parte din Viața Credinciosului
Cineva poate va zice: „Eu nu am experimentat nici o cădere în
toată viața mea de pocăit.” Aș vrea să-i pot da dreptate, dar apostolul Ioan
scrie către sfinți: „Dacă zicem că
n-avem păcat, ne înșelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8) Umblarea în adevăr
înseamnă deci și a recunoaște că avem păcat.
Căderile nu sunt la fel pentru toți; unii au căderi
mari, alții au căderi mici. Nu toți oamenii sunt la fel, ci unii sunt mai tari,
iar alții sunt mai slabi. Există diferiți factori care pot contribui la căderea
cuiva. Avem situații când un frate este ținta atacurilor Satanei fiindcă este
implicat într-o lucrare duhovnicească, sau este un vas de mare folos poporului
prin darurile pe care le are de la Duhul Sfânt. Un frate trece prin niște
încercări foarte grele pentru că Domnul îl pregătește pentru o lucrare a Lui și
s-ar putea să aibă căderi mari. Un altul pentru care Domnul nu are un plan
deosebit s-ar putea să nu aibă încercări mari și deci nici căderi mari. Un alt
frate s-ar putea că nu face parte dintr-o biserică foarte duhovnicească și este
mai slab. Altul este susținut foarte mult în rugăciuni de către adunare. Chiar condițiile de creștere
duhovnicească pot fi diferite pentru fiecare frate.
Este un mare pericol, pentru cei ce nu văd nici o cădere în
viețile lor, de a cădea în păcatul mândriei, pe care David îl numește păcat
mare. (Psalm 19:13 ) De obicei oamenii fac mare caz de păcatele
vizibile și rușinoase, cum ar fi hoția sau curvia; dar mândria inimii, pentru
că nu se vede, trece neobservată chiar de cel ce o are. Fariseul din templu nu
vedea nimic rău în viața lui, dar vedea foarte clar greșelile vameșului. (Luca 18:
11 )
În ce privește ridicarea din cădere, pentru unii se
face mai ușor, pentru alții mai greu. Unii se ridică repede pe când alții au
nevoie de timp mai mult. Dumnezeu care
cunoaște pe fiecare, și care este plin de îngăduință și de îndelungă răbdare,
știe cum să ridice și cum să dea putere fiecăruia pentru a se ridica și a rămâne
în picioare.
Încercarea credinței
Ceea ce câștigă biruința noastră asupra lumii este credința
noastră și cel neprihănit va trăi prin credință. Bătălia care se dă între
Satana și sfinți se dă pentru credință. Satana se luptă să ne facă să cădem de
la credință, iar noi trebuie să ne luptăm ca să rămânem în credință. Prin
credința în Numele Domnului Isus Hristos am fost salvați de la moartea veșnică
și fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. De aceea Iuda,
ne scrie ca să ne luptăm pentru credința care a fost dată sfinților odată
pentru totdeauna. Căderea de la credință înseamnă moarte; boldul morții este
păcatul. Satana folosește căderea omului în păcat pentru a-l face să cadă de la
credință. Dacă omul se ridică din căderea lui în păcat, rămâne în credință. Dar
dacă în căderea lui își pierde credința, ajunge un căzut de la credință. Apoi
pentru omul căzut de la credință nu se mai poate face nimic, căci nu mai este
nici o jertfă pentru salvarea lui, iar el nici nu mai are credința necesară
mântuirii.
Biruința în încercare vine prin sângele Mielului care ne spală de
orice păcat: „Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.” (Apocalipsa 7:14)
Tot în sângele Mielului
este puterea prin care respingem atacurile Satanei. Simpla rostire a
cuvintelor: „Sângele Mielului,” îndepărtează duhurile rele
care ne îndeamnă la păcat. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viața chiar până la moarte. (Apocalipsa 12:11)
Toți credincioșii au nevoie să-și spele hainele nu numai în
momentul venirii la Hristos, ci și după aceea, fiindcă toți greșim în multe
feluri. Intrarea pe porțile raiului este
garantată pentru cei ce își spală hainele. Spălarea hainelor în sângele
Mielului este o lucrare care ține până la atingerea stării de desăvârșire, când
omul ajunge gata de a fi turnat ca o jertfă de plăcut miros (fără cusur) pentru
Dumnezeu. (2 Timotei 4:6-8)
Căderea de la credință
Să vedem în continuare cum are loc căderea de la credință. Domnul
Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca
grâul, dar Eu M-am rugat pentru
tine, ca să nu se piardă credința ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu,
să întărești pe frații tăi.” (Luca
22:32)
Știm că … păcatul, odată
făptuit, aduce moartea .(Iacov 1:15) Dar
Petru a păcătuit și totuși nu a murit. Înseamnă că după înfăptuirea păcatului
urmează un proces al morții, căderea în păcat fiind primul pas spre moarte.
Știm că Petru după ce a păcătuit a plâns cu amar fiindcă i-a părut rău pentru
fapta lui. Se înțelege că a plâns înaintea
lui Dumnezeu cerându-I iertare. A avut
credința că Dumnezeu l-a iertat și s-a ridicat din căderea lui. El a păcătuit
fără voie și a fost iertat.
Să privim acum la un alt caz, cel al lui Iuda Iscarioteanu. Iuda a
fost înștiințat de Domnul mai dinainte cu privire la trădarea pe care a pus-o
la cale. (Luca 9:44 ; Ioan 6:70) Iuda tăcea și pregătea totul; i s-au cântărit
chiar și arginții. (Matei 26:15, 16) Apoi Domnul Isus l-a înștiințat,
atenționându-l de gravitatea păcatului în care era deja intrat: „…vai de omul
acela prin care este vândut Fiul omului!
Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis:
„Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu ești!.” (Matei 26:24, 25)
Iuda a săvârșit vânzarea în grădina Ghetsimani unde, chiar și
acolo, a fost înștiințat de Domnul Isus pentru fapta lui: „Iudo, cu o sărutare
vinzi tu pe Fiul Omului?” (Luca
22:48 ), dar el s-a împotrivit tuturor mustrărilor.
De ce Domnul Isus nu s-a
rugat și pentru credința lui Iuda?
Din același motiv pe care îl scrie Ioan: „Este un păcat care duce la moarte,
nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.” (1 Ioan 5:16 ) Iuda se afunda-se atât de mult în păcat încât
devenise un drac; (Ioan 6:70) inima lui nu a mai avut sensibilitatea necesară pentru a
reacționa pozitiv la mustrare.
Și lui Iuda i-a părut
rău de păcatul lui, dar el nu a avut credința necesară pentru a cere iertare de
la Dumnezeu. El căzuse de la credință prin săvârșirea păcatului cu voia.
Ce face Satana după ce omul a căzut în păcat? Prin duhul de
necredință, îi spune omului că nu mai are iertare, deci de acum poate să păcătuiască mai departe căci oricum
el este căzut de la credință. Sau îi spune celui căzut: „Nu are rost să mai
trăiești, ia-ți viața.”
Este posibil să cadă de la credință chiar și cel ce nu a păcătuit
cu voia? Da, dacă nu este nimeni care să mijlocească pentru el, ori nimeni care
să-l ridice. Petru ar fi putut să aibă aceeași soartă ca a lui Iuda
Iscarioteanu; dacă nu s-ar fi rugat
Domnul Isus pentru el; ar fi crezut spusele Satanei căzând în deznădejdea de
moarte
Lepădarea de credință
Domnul Isus a zis: „Cine se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor
lui Dumnezeu.” (Luca 12:9) Prin
lepădarea de credință, omul, silit de alții sau de împrejurări hotărăște să se
lepede de credință.
În România, pe vremea guvernării mareșalului Ion Antonescu, s-a
dat ordin ca pocăiților să li se ceară să se închine la icoane și la cruce. Cei
ce refuzau erau arestați și condamnați la închisoare. Unii care au fost mai
slabi au cedat, iar alții mai tari au refuzat și au fost închiși. Apoi după un
timp mareșalul Antonescu a fost arestat și credincioșii au fost eliberați din
închisori. La întoarcerea lor de la închisoare au constatat că unii dintre cei
ce se lepădaseră de credință au continuat să facă adunări așa cum făcuseră mai
înainte. Cei care nu se lepădaseră de credință au zis: Noi nu ne adunăm cu cei
ce s-au lepădat. Așa au apărut atunci două feluri de adunări: adunările
lepădaților și adunările celor nelepădați.
În „Cartea Martirilor” scrisă de John Fox putem citi despre martiri
care în timpul anchetelor s-au lepădat de credință dar care după aceea s-au căit
și au fost omorâți pentru credință.
Dima, ajutorul lui Pavel
în lucrare, s-a săturat să tot stea cu Pavel, slujindu-l la închisoare și a
hotărât să-l părăsească: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a
părăsit şi a plecat la Tesalonic.” (2
Timotei 4:10)
Unii se leapădă de credință atunci când trebuie să se confrunte cu
greutățile căii înguste: „Tot aşa, cei înfățișați prin sămânța căzută în
locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu
bucurie; dar n-au rădăcină în ei, ci țin până la o vreme; şi cum vine un necaz
sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” (Marcu 4:16, 17)
Unii se leapădă prin
acceptarea altor învățături, străine de adevăr: „Dar Duhul spune lămurit că, în
vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de
duhuri înșelătoare şi de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4:1)
Un motiv de lepădare poate fi pierderea răbdării: „Dacă răbdăm,
vom şi împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El se va lepăda de
noi.” (2 Timotei 2:12 )
Lepădarea de credință
este o cădere în păcat care poate deveni un păcat de moarte dacă omul respectiv
nu se căiește ca să fie iertat și spălat prin sângele Mielului. Dacă omul nu se
ridică pentru că nu vrea, sau pentru că nu mai crede în iertare, ajunge să
devină un căzut de la credință.
Domnul are putere ca să ridice pe cel căzut în acest păcat așa cum a ajutat și
a iertat pe Petru care s-a lepădat de trei ori.
Hula împotriva Duhului
Sfânt
În timpul vechiului legământ dacă cineva a hulit Numele lui Dumnezeu
era pedepsit cu moartea. Cine va
blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l
ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să moară, pentru că a hulit Numele
lui Dumnezeu. (Leviticul 24:16)
În Noul Legământ găsim
că Domnul Isus a zis: „De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi
iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” (Matei 12:31)
Am auzit cum oamenii din
lume blestemă și înjură pe Dumnezeu și pe Domnul Hristos. Dar nu am auzit pe
nimeni să blesteme ori să înjure pe Duhul Sfânt. De asemenea nu am auzit pe nimeni să-L
vorbească de rău pe Duhul Sfânt. Aceasta deoarece necredincioșii nu știu prea
multe despre Duhul Sfânt. Toate aceste blesteme și înjurături li se iartă
oamenilor dacă se pocăiesc. Dar dacă cineva blestemă, înjură sau vorbește de
rău pe Duhul Sfânt nu poate avea iertare. A hulit împotriva Duhului Sfânt. Este
un atac împotriva persoanei „Dumnezeu – Duhul Sfânt”.
Avantajele izbăvirii din
cădere
Se cade să mulțumim Domnului pentru căderile noastre?
Da, trebuie să-I mulțumim pentru toate lucrurile, căci toate lucrurile
lucrează împreună pentru binele nostru. De exemplu, nu aș fi cunoscut bucuria
izbăvirii, dacă nu aș fi cunoscut amărăciunea înfrângerii. Unii oameni au fost
izbăviți de mândrie în urma căderilor lor în alte păcate. Chiar împăratul David
a rămas un om după inima Domnului, fiind izbăvit de mândrie tocmai prin
căderile lui.
Autorul Psalmului 119 recunoaște înaintea Domnului avantajul de a
fi fost izbăvit de mândrie: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc
Cuvântul Tău.” (Psalm 119:67)
Nu ni se spune că Domnul
Isus s-a rugat ca Petru să nu se
lepede de Domnul, dar știm că s-a rugat
să nu i se piardă credința. Petru trebuia să experimenteze căderea pentru a fi
izbăvit de mândrie. Apoi a venit izbăvirea care a avut loc datorită rugăciunii
Domnului pentru el. Tocmai acea mare grijă din iubire a Domnului pentru el îl
determină să-L iubească pe Domnul mai mult decât ceilalți ucenici; și cui i s-a
iertat mult a iubit mult. Din momentul declarației sale de dragoste pentru
Domnul Isus, lui Petru i se putea încredința turma ce trebuia dusă la pășune, (Ioan 21:15-17) căci cel ce fusese oaia căzută avea să înțeleagă situația oilor
căzute.
Ce este de făcut în
situații de căderi?
Puterea
pe pământ de a declara pe un om ca fiind lepădat
sau căzut de la credință, o are numai Duhul Sfânt împreună cu Biserica (nu
Biserica fără Duhul Sfânt). Eu, ca persoană particulară, nu am dreptul de a
spune despre o altă persoană că nu mai are iertare, sau că nu va fi mântuită,
deoarece pot deveni, în felul acesta, ucigașul fratelui meu, anulându-i șansa
de a se ridica din căderea lui.
Este foarte important ca bătrânii
Bisericii să fie oameni plini de Duhul Sfânt și de înțelepciunea de sus pentru
ca prin „Duhul de sfat și de tărie” să poată lua hotărâri drepte cu privire la
cei ce păcătuiesc.
Am
întâlnit un frate care după ce se pocăise a participat la nunta fiului său
necredincios. Când în Duminica următoare s-a dus la adunare, bătrânii foarte
autoritari i-au zis: „De ce ai mai venit? ești căzut.” Trecuseră câțiva ani și
nimeni nu l-a chemat înapoi la adunare. Am căutat să-l încurajez spunându-i că Domnul
nu l-a lepădat, dar eu nu aveam autoritatea celor care l-au legat. Am văzut și
cazuri contrare când din cauză că nu se iau nici un fel de măsuri cu privire la
cei ce păcătuiesc se creează motive de vorbiri de rău și de judecăți care
slăbesc unitatea și puterea poporului.
Am
văzut oameni care se consideră sfinți pentru că nu au săvârșit păcate mari, dar
care stăruie în a trăi în păcate mici, în timp ce aruncă cu pietre în cei ce au
săvârșit păcate mari. Orice fel de păcat, mare sau mic, dacă eu continui să-l
fac cu bună știință și nu vreau să ies din el, poate deveni păcat de moarte.
Nimic întinat nu poate intra în cer, de aceea trebuie să ne lăsăm de orice fel
de păcat, mare sau mic. De asemenea orice păcat pe care l-am săvârșit, dar pentru care niciodată nu-mi
pare rău, nici chiar după ce am aflat că lucrul acela este într-adevăr un
păcat, poate deveni păcat de moarte. Un exemplu în acest sens poate fi oprirea
nașterilor de copii.
Nimic întinat nu poate intra în cer,
de aceea trebuie să ne cerem iertare ca să fim spălați cu sângele Mielului și
să ne lăsăm de orice fel de păcat, mare sau mic.
Dumnezeu
nu leapădă pe cineva mai înainte de a-i oferi toate posibilitățile de a se
salva: „Doresc Eu moartea păcătosului?” – zice Domnul Dumnezeu. „Nu doresc Eu mai
degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezechiel
18:23)
Spune-le: „Pe viața Mea,
zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea
păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la
calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți
voi, casa lui Israel?” (Ezechiel
33:11) „Să se lase cel rău de
calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la
Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând.” (Isaia 55:7)
Harul sau îndurarea lui Dumnezeu
este ceea ce ne-a salvat și ne salvează din căderile noastre. Dar noi nu
trebuie să glumim cu păcatul zicând că Dumnezeu este bun și ne iartă. Dumnezeu
este un foc mistuitor și pedepsește păcatele copiilor Lui. Dacă Dumnezeu
folosește căderile noastre spre binele nostru aceasta nu însemnează că noi
trebuie să căutăm să păcătuim ca să avem parte de căderi, ci însemnează că
Dumnezeu este atât de înțelept încât poate să schimbe în avantajul Lui și al
nostru chiar și lucrările vrășmașului, făcându-l să cadă în groapa pe care o
sapă. Un foarte grăitor exemplu este lucrarea Satanei de omorâre a Domnului
Isus, pe care Tatăl a direcționat-o în folosul nostru, al tuturor.
„Cutremurați-vă
și nu păcătuiți” ni se spune prin Cuvântul Sfânt, „învățați-vă să faceți
binele, încetați să mai faceți răul; fie-vă groază de rău, alipiți-vă tare de
bine; nu vă atingeți de nimic necurat; curățiți-vă mâinile păcătoșilor,
simțiți-vă ticăloșia; râsul vostru să se prefacă în plâns și veselia voastră în
tânguire. Cel ce stă în picioare să ia seama bine să nu cadă.” (Psalm 4:4; Isaia 1:16 ,17;
Romani 12:9; Iacov 4:7-10; 1 Corinteni 10:12 )
Omul, este acela care se leapădă de Dumnezeu prin atitudinea
inimii lui care nu vrea să se pocăiască, apoi inima lui se împietrește:
- „Luați seama, dar,
fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care
să vă despartă de Dumnezeul cel Viu.” (Evrei
3:12)
- „Nu, mâna Domnului nu
este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci
nelegiuirile voastre pun un zid de
despărțire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața
Lui și-L împiedică să v-asculte!” (Isaia
59:1,2)
- „Ci îndemnați-vă unii
pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din
voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.” (Evrei 3:13)
- „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăți a lui
Dumnezeu.” (Romani 2:50)
Dumnezeu, pentru copilul
Lui, folosește și pedeapsa pentru a-l ajuta să iasă din situația lui păcătoasă;
(Evrei 12:6-11) ori pur și simplu pentru că își merită
pedeapsa, îl pedepsește în viața aceasta pentru a nu fi osândit odată cu lumea
(1 Corinteni 11.32) : „Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu niște fii. Căci care
este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei
12:7) Pedeapsa este pentru o
vreme: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa
care i-a fost dată de cei mai mulți; așa că, acum, este mai bine să-l iertați
şi să-l mângâiați, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire.”(2 Corinteni 2:6,7)
Noi ca oameni putem să ajutăm pe cei
căzuți, nu judecându-i sau vorbindu-i de rău, ci procedând așa cum ne învață
Cuvântul Domnului: „Mustrați pe cei ce se despart de
voi; căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăși fie-vă
milă cu frică…” (Iuda 1:22,23). „Fraților, chiar
dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Şi ia
seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Galateni 6:1)
Capitolul
12
Suferința
ca o Mare Binecuvântare
Suferința
este manifestarea dragostei Lui Dumnezeu față de omenire. Din dragoste pentru noi Domnul Isus a
suferit pe cruce durerile nașterii noastre din Dumnezeu. Dragostea adevărată
suferă totul. (1 Corinteni 13:7) Din
dragoste pentru El și pentru aproapele nostru și noi la rândul nostru suferim
crucea, necazurile, durerile în trup, prigonirile și chiar moartea. Domnul
Isus, modelul desăvârșirii noastre, a fost om
al durerii, obișnuit cu
suferința. (Isaia 53:3) Pe El, Dumnezeu L-a desăvârșit prin suferințe măcar că nu a avut păcat. (Evrei 2:10 )
Domnul Isus ne cere și nouă să fim desăvârșiți: „Voi
fiți, dar, desăvârșiți, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5:48 ) Apostolul Petru ne scrie să ne înarmăm cu același
fel de gândire ca al lui Isus (de a suferi), pentru ca prin suferința în trup
s-o sfârșim cu păcatul (1 Petru 4:1),
adică să atingem desăvârșirea.
Deci suferința este ceva de dorit în viața credinciosului. Ea face parte
din planul lui Dumnezeu cu privire la viața fiecăruia. Atunci când necazul sau
încercarea vine peste noi, este pentru că am ajuns la punctul acela din planul
lui Dumnezeu făcut mai dinainte cu privire la noi. Este tocmai timpul potrivit
de a-I mulțumi lui Dumnezeu și chiar mai mult, de a privi aceasta ca o mare
bucurie. (Iacov 1:2)
Noi
obișnuim să ne rugăm Tatălui ca să
ne curățească de tot ce este rău în noi, ca să ne sfințească și să ne
desăvârșească și ca răspuns la rugăciunile
noastre (care de fapt au fost făcute după voia Lui), El acționează folosind
metodele cele mai bune pentru noi, adică ne mângâie cu nuiaua, ne dă suferințe,
necazuri, pedepse, încercări, etc. Apoi apare reacția noastră care poate fi
pozitivă (de bucurie, mulțumire și laudă la adresa lui Dumnezeu), sau negativă
(de nemulțumire, amărăciune, cârtire, răzvrătire).
Este trist faptul că de multe ori
uităm că necazul este tocmai răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre, și atunci când el vine, începem să ne rugăm pentru a fi îndepărtat de la noi,
ca fiind ceva ciudat care nu ne trebuie. Ne este foarte ușor să mulțumim pentru
zilele bune, dar trebuie să mulțumim și pentru zilele rele, căci și pe acelea
tot Dumnezeu le-a făcut, spre binele nostru. Am văzut reacții ca acestea:
„Fraților, am o cauză, rugați-vă
pentru mine ca să fiu vindecat căci sunt bolnav; sau trec printr-un necaz,
rugați pe Domnul să-l îndepărteze de la mine.”
Trebuie
să știm că bolile, necazurile, nu sunt cauze, ci ele sunt efectele unor cauze.
Trebuie găsit din ce cauză am ajuns să fim în necaz, din ce cauză Dumnezeu
folosește nuiaua Lui, cerând nu îndepărtarea bolilor, ci rezolvarea cauzelor
care le-au provocat. Reacția pozitivă ar fi cam așa: „Fraților, bucurați-vă
împreună cu mine, căci Dumnezeu care mă iubește mi-a răspuns la cererile mele
pentru curățire, sfințire, etc. și mi-a dat un necaz, o suferință, o încercare.
Vă rog ajutați-mă în rugăciune ca să mi se dea răbdare și să
înțeleg care este cauza că trec prin aceasta, ce rău anume trebuie să
îndepărtez din viața mea, din caracterul meu, din familia mea și dacă este voia
Domnului să mă vindece aș fi mai bucuros.”
Cauza fiind îndepărtată, efectul poate să dispară, fiindcă nu mai există
cauza care să-l determine.
Am
întâlnit credincioși care fiind în suferință, lăudau pe Domnul pentru aceasta.
Vizitând o soră cu numele Suzana, bolnavă de cancer osos, la Nămoloasa, Galați,
am fost impresionat de felul ei pozitiv de a primi suferința. Măcar că avea
dureri foarte mari, încât lacrimile erau permanente, lăuda pe Domnul și nu se
plângea, ci dimpotrivă căuta să mângâie pe cei ce o vizitau, astfel că cei ce
veneau s-o întărească, plecau ei înșiși întăriți.
Apostolul Pavel zice:
„Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui
Dumnezeu în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes..
5:18); „Căci întristările
noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică
de slavă.” (2 Corinteni 4.17)
Unchiul meu de la Oarja
care a fost bolnav de la vârsta de 16 ani până la 46 de ani când a plecat la
Domnul, mulțumea Domnului pentru suferință zicând: „Ce bine este că sunt
bolnav.”
În dimineața unei zile
am primit un mesaj Dumnezeiesc care zicea astfel: „Nu poți pune alături necazul
tău ciudat, de slava ce te-așteaptă în cerul minunat.”
Este
bine să cerem Domnului încercări și necazuri? Desigur, căci așa este mult mai
ușor de a mulțumi când ele vin. Împăratul David se
ruga astfel: „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă,
trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima!” (Psalm
26:2) Ce se poate întâmpla dacă strigăm la
Domnul ca să îndepărteze paharul (încercarea, necazul, boala) de la noi,
nelăsând ca răbdarea să-şi facă desăvârșit lucrarea, ca să ajungem desăvârșiți, întregi şi să nu
ducem lipsă de nimic? (Iacov
1:4)
Dumnezeu,
în credincioșia Lui, va răspunde la rugăciunile
noastre insistente, îndepărtând necazul sau vindecând boala. Apoi noi îi vom
mulțumi și vom vesti minunile Lui de
vindecare. Dar scopul lui Dumnezeu cu privire la noi poate rămâne neîmplinit.
Nu am lăsat ca încercarea să-și facă pe deplin lucrarea de transformare în
viața noastră, având în vedere planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Deci, am
avut credință în puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca, dar nu am avut răbdarea
de a trece prin încercarea pe care El o trimisese peste noi. Am zădărnicit
astfel planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Vestim minunea de vindecare trupească după ce am zădărnicit vindecarea
noastră duhovnicească sau sufletească pe care Domnul a vrut s-o facă prin
suferința trimisă de El. Astfel putem deveni sănătoși trupește, în timp ce am
rămas nevindecați duhovnicește.
Ce
mai poate face Dumnezeu pentru noi după ce am zădărnicit planul Lui de
vindecare duhovnicească? Poate să ne
trimită alte necazuri, sau boli. Sunt cazuri de credincioși care mărturisesc
multe minuni de vindecare din viața
lor. De ce? Pentru că ori de câte ori după vindecare le-au fost trimise alte
boli (fiindcă erau necesare), ei au reacționat în același fel stăruind ca ele
să fie luate de la ei. Am auzit cuvinte ca acestea la rugăciuni pentru bolnavi: „Fraților vreau să laud pe Domnul și să-I
mulțumesc căci m-a vindecat de multe ori. Și acum vă rog să vă rugați pentru mine fiindcă iarăși sunt bolnav.” Astfel,
există oameni mereu vindecați, dar mereu bolnavi.
Unii
fiindcă nu reușesc să atingă, nivelul de credință pentru ca să fie vindecați,
duc suferința înainte cu nemulțumiri, cu cârtiri, până când prin suferință este
zdrobită starea de împotrivire și apoi Domnul, ori îi ia acasă la El, ori dacă
au ajuns la nivelul de creștere duhovnicească de care era nevoie prin
acceptarea voii Lui, îi poate face niște vase de cinste pentru lucrarea Lui. Dumnezeu, fiindcă ne iubește, ne
mântuiește, ne curățește până la urmă și ne ia acasă, dar planurile minunate cu
privire la lucrarea Lui cu noi s-ar putea să rămână nerealizate datorită
neacceptării voii Lui.
Apostolul
Pavel îi scrie lui Timotei: „Deci, dacă cineva se curăță de acestea, va fi un
vas de cinste, sfințit, folositor Stăpânului său, destoinic pentru orice
lucrare bună.” (2 Timotei 2:21)
Domnul Isus ne sfătuiește să cumpărăm
de la El aur curățit prin foc. (Apoc. 3:18 ) Aceasta se face
prin acceptarea cuptorului de foc, căci: „aurul se încearcă prin foc.” (1 Petru 1:7)
Nu
este rău a dori vindecarea trupească, ori a apela la ajutorul medicinei, căci
și pe acestea Dumnezeu le-a lăsat pentru binele omului, ci este necesar a
rămâne într-o stare de pace și mulțumire acceptând voia Domnului cu privire la
noi în toate lucrurile. L-am rugat
pe Domnul ca în cazul că vreo dată voi cere de la El ceva care nu este după
voia Lui, să nu mă asculte.
Domnul Isus, pentru a fi adus ca
jertfă trebuia să fie Mielul fără cusur al lui Dumnezeu. Blândețea și smerenia
sunt ceea ce caracterizează un miel. Domnul Isus se prezintă pe Sine însuși ca
fiind blând și smerit cu inima, cerându-ne să învățăm de la El. Blândețea și
smerenia se învață în școala răbdării. Încercările lucrează răbdare. Avem
nevoie de necazuri pentru a deveni blânzi ca niște miei și fără răutate ca
niște copilași.
Moise,
era caracterizat ca fiind cel mai blând om de pe pământ. Pentru a deveni așa
Dumnezeu l-a trecut prin școala răbdării, timp de patruzeci de ani. Așa l-a
făcut un vas de cinste pe care l-a folosit pentru lucrarea Lui. În ce privește sănătatea trupească, apostolul Ioan ne
ajută să înțelegem că ea depinde și de
sănătatea sufletească. (3 Ioan 1:3)
Deci
să ne rugăm ca Domnul să ne vindece mai întâi sufletește și duhovnicește, iar dacă
este voia Lui, să ne vindece și trupește.
Acum
să privim puțin la neprihănitul Iov. Dumnezeu îngăduie Satanei să-l încerce.
Iov nu înțelege rostul încercării, argumentând, și plângăndu-se de soarta lui.
Dumnezeu îi vorbește prin Elihu: „Să fie (Iov) încercat dar mai departe,
fiindcă vorbește ca cei răi ...” (Iov 34:36)
Tot prin Elihu, Iov este înștiințat că Dumnezeu
vorbește omului când într-un fel când în altul, dar omul nu ia aminte. El vorbeşte prin vise, prin vedenii de noapte, când
oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le
dă înștiințări şi le întipărește învățăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i
păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile sabiei. Şi prin durere este mustrat omul în culcușul
lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. (Iov 33:14-19) Dar
Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferință îl înștiințează. (Iov
36:15)
Dumnezeu
vorbește lui Iov din mijlocul furtunii prezentându-Și atotputernicia și
înțelepciunea Sa. Iov îi dă dreptate lui Dumnezeu zicând: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la
gură. Am vorbit o dată, şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai
adăuga nimic.” (Iov 40:4, 5)
Apoi Iov recunoaște puterea lui Dumnezeu de a controla toate lucrurile:
„Știu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta
împotriva gândurilor Tale.” (Iov
42:2)
În
final, Iov, copleșit de măreția lui Dumnezeu exclamă: „Urechea
mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc
în țărână şi cenușă.” (Iov 42:5, 6)
Apoi găsim cum Dumnezeu, după ce
Și-a atins scopul încercării lui Iov, aducându-l la starea după voia Lui, schimbă suferința în fericire,
dublându-i binecuvântarea. Dacă neprihănitul Iov a avut nevoie ca să fie trecut
prin suferință pentru a se smeri și pentru a se pocăi, oare eu nu am nevoie de
suferință. Dacă Domnul Isus a suferit și
noi suntem chemați la suferință. Dumnezeul oricărui
har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da
putere şi vă va face neclintiţi. (1 Petru 5:10)
Iacov,
fratele Domnului, ne dă o soluție pentru eliminarea cauzelor care aduc bolile
trupești - mărturisirea păcatelor: Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi
rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiți vindecați. Mare putere are
rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov
5:16)
Necazul cel mare
Sfânta
scriptură ne atenționează că înainte de venirea Domnului, biserica Lui va fi
trecută printr-un necaz foarte mare,
pentru a fi curățită și desăvârșită. (Daniel
Cap. 12) Sfinții vor fi prigoniți și omorâți de către fiara care va
pretinde închinare. Va fi un necaz
foarte mare pe întreg pământul (nu doar în Israel) timp de trei ani și
jumătate (42 de luni) . (Apocalipsa Cap. 13) Dar Domnul Isus, la
venirea Lui îndată după necazul acela mare, va trimite pe îngerii Lui care vor
aduna pe toți aleșii Lui din cele patru vânturi ale pământului, de la o margine
a cerului până la cealaltă. (Matei 24:29-31)
Atunci El își va întinde cortul Lui peste ei și nu-i va mai dogorî nici
soarele, nici vreo arșiță. Căci Mielul, care stă
în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele
apelor vieții, şi Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsa 7:9-17)
Este bine, deci, ca acele zile de necaz să ne găsească obișnuiți cu suferința.
Capitolul
13
Condiții
pentru Așteptarea Venirii Domnului
Visul sorei Zina
O
soră credincioasă din Portland, numită Zina, a primit din partea Domnului un
vis în care se arăta cum trebuie să fie statura duhovnicească a credincioșilor ce așteaptă venirea Domnului Isus a
doua oară și cum se poate ajunge la acea statură.
În visul sorei se arăta că erau trei
stări duhovnicești, sau trei etape prin care omul lui Dumnezeu trebuie să
treacă în creșterea lui duhovnicească pentru a ajunge la statura de gata,
pentru a putea avea parte de răpire. Rugăciunea
era arătată ca fiind factorul principal în lucrarea aceasta de pregătire. Se
vedeau în visul sorei, trei grupe de credincioși care se rugau în trei clădiri
diferite. Fiecare grupă corespundea uneia din cele trei etape de pregătire.
Astfel sora s-a găsit pe ea însăși
în prima etapă. Sora se ruga, dar nu oricum, ci se lupta în rugăciune. Ținta luptei ei era să
atingă prin rugăciune o statură de
creștere duhovnicească și părtășie cu Domnul cât mai înaltă ca să poată intra
în rândurile celor din a doua etapă care se aflau în a doua clădire. Împreună
cu sora Zina se ruga și mama ei. În timpul luptei lor uneori se deschidea ușa
de la cea de a doua clădire și sora putea să vadă pe cei ce se rugau acolo. Se
putea vedea diferența dintre cele două stări. Rugăciunile celor din a doua clădire erau mult mai fierbinți, erau
făcute în unitate printr-o mare putere a Duhului Sfânt. Credincioșii se rugau
prin Duhul Sfânt, prin vorbiri în alte limbi; era o stare duhovnicească
înălțătoare.
După
multă luptă în rugăciune mama sorei
Zina a reușit să intre în a doua clădire unde se rugau cei din a doua etapă de
pregătire pentru răpire. Sora Zina se gândea că mama ei a reușit să intre în a
doua etapă fiindcă ea nu avea așa multe grijuri pământești, cum ar fi creșterea
copiilor și ocupațiile zilnice ale vieții de familie. Dar a continuat lupta ei
în rugăciune cu mai mult zel. După
multă luptă în rugăciune a reușit să
intre și ea în categoria celor din a doua etapă de creștere duhovnicească care
se rugau în a doua clădire. Acolo a întâlnit-o pe mama ei care văzând-o i-a
zis: „Ai reușit!” „Da, dar greu” a răspuns sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei.
„Nu știi…” a fost răspunsul sorei Zina.
Acolo
se ducea o luptă în rugăciune mult
mai fierbinte pentru a se putea intra în cea de a treia și ultima categorie a
credincioșilor. Aceia atinseseră statura de gata pentru venirea Domnului Isus.
Și de aici, din a doua clădire, se putea vedea, când se deschidea ușa, statura
celor din a treia clădire. Rugăciunile
celor ce erau acolo se auzeau ca un vuiet cam așa cum s-a auzit în ziua de
cincizecime. Nici măcar nu era nevoie de cuvinte. Unirea Duhului era deplină.
Credincioșii erau una cu Domnul în mod desăvârșit.
Dorința sorei Zina de a ajunge
acolo, în cea de a treia categorie de credincioși, era tot mai mare. De aceea
sora se lupta tot mai fierbinte în rugăciune
ca să atingă acea statură de gata, și apoi să rămână gata pentru răpire. Mama
sorei a ajuns să intre în a treia clădire înaintea ei, iar sora a continuat
lupta cu mai mult zel. După multă luptă în rugăciune
prin puterea Duhului Sfânt, a reușit și sora Zina să intre acolo unde ajunsese
mama ei. Acolo, din nou, a întâlnit-o pe mama ei care văzând-o i-a zis: “Ai
reușit!” „Da, dar greu” a răspuns sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei. „Nu
știi…” a fost răspunsul Sorei Zina.
Prezența
Domnului Isus între cei din această categorie a credincioșilor care erau gata
pentru răpire era foarte reală, și comunicarea se făcea fără cuvinte care să
fie auzite, căci era o legătură desăvârșită, permanentă. Era o atmosferă
cerească.
Domnul
Isus i-a zis sorei Zina: „Acum du-te și spune credincioșilor mei ceea ce ți-am
arătat și cum trebuie să se pregătească pentru venirea mea.” Sora Zina a făcut ceea ce i-a zis Domnul
Isus. S-a dus și a înștiințat pe credincioși despre lucrurile care i-au fost
arătate și despre felul cum trebuie să se pregătească pentru venirea Domnului
Isus. Dar, spre surprinderea ei, nu a fost luată în seamă nici chiar de
credincioșii pe care altădată îi știa foarte aproape de Domnul. Dezamăgită, a
zis: „Doamne Isuse, acum când venirea Ta este așa de aproape, nepăsarea
credincioșilor Tăi este așa de mare!” Așa s-a sfârșit visul sorei Zina.
Visul unei surori din
Portland
O
soră credincioasă din Portland, Oregon (care nu mi-a dat permisiunea să-i scriu
numele) a avut un vis dumnezeiesc. A văzut cum două familii erau într-o ceartă
foarte aprinsă. La un moment dat a văzut cum din cer a coborât o pasare albă și
mare. Cele două familii care se certau văzând pasărea aceea au fugit până au
dispărut. După ce pasărea a coborât pe pământ a văzut cum un înger al lui
Dumnezeu a ieșit din interiorul ei. Îmbrăcămintea îngerului era de culoare albă
iar fața lui radia bucurie. El avea un dosar în mâinile lui. Coperta dosarului
era în trei culori: roșu, alb, albastru;
iar într-un colț erau imprimate cinci
stele. Îngerul a deschis dosarul acela și a arătat evenimente care trebuie
sa aibă loc în viitor. Sora își amintește doar atât că la unul din acele
evenimente era scris cuvântul „neocomunism.”
În vis sora își zicea că trebuie să arate acest dosar fratelui Nelu Niță pentru
deslușirea lui. Visul s-a încheiat cu o cântare având în vedere venirea
Domnului Isus pe care sora o cânta cu bucurie. Sora s-a trezit cântând refrenul
acesta al cântării: „Vom pleca, da noi vom pleca unde nu vor fi dureri și
necaz; bucuroși în slava Lui noi vom pleca.”
Eu,
Nelu Niță, am fost contactat de sora care mi-a spus visul, la care Domnul mi-a
dat următoarea deslușire: Visul are în vedere poporul Domnului
care la ora aceasta se află într-o stare de dezbinare, în neînțelegeri
denominaționale, etc. Dacă la intervenția divină certăreții au dispărut
înseamnă că duhurile de dezbinare vor fugi. Faptul că îngerul Domnului era
bucuros arată că el aducea vești bune pentru poporul Domnului. Comunism,
înseamnă că Domnul va aduce iarăși vremurile epocii de aur a creștinismului
când toți credincioșii erau într-o părtășie deplină (aveau toate lucrurile în
comun). Prefixul „neo” care pre cedează cuvântul „comunism” arată că această lucrare
va fi una nouă, spirituală, întrecând în putere și slavă pe cea de la început
(El face toate lucrurile noi).
Referitor
la cele trei culori, am găsit că există un stat al cărui drapel este colorat cu
cele trei culori: roșu, alb, albastru.
Numele acestui stat este: „Réunion”.
Cuvântul acesta spune același lucru pe care îl așteptăm și îl dorim cu toții. Cele
cinci stele reprezintă cele cinci slujbe duhovnicești pe care Dumnezeu le-a dat
pentru desăvârșirea și creșterea sfinților, până vom ajunge toți la înălțimea
staturii plinătății Celui ce este Capul, Hristos. Aceste slujbe sunt: apostoli, proroci, evangheliști, păstori
și învățători. (Efeseni 4: 11-16) Cele cinci slujbe mai pot fi
interpretate ca cele cinci degete ale mâinii lucrătoare a lui Dumnezeu. (Fapte 4:30 ) Deci conținutul dosarului are în vedere pregătirea miresei prin reunirea sfinților, apoi desăvârșirea lor în vederea
întâmpinării Mirelui care, după cum s-a arătat prin cântarea din finalul
visului, va veni curând. Da, Cel ce vine
va veni și nu va zăbovi, dar ce fel de oameni ar trebui să fim noi?
Capitolul
14
Să-L
cunosc pe El…
Moise, omul lui Dumnezeu a dorit să vadă fața lui Dumnezeu, dar nu
era cu putință ca omul muritor să vadă fața lui Dumnezeu și să rămână în viață.
David și alți oameni ai lui Dumnezeu căutau fața lui Dumnezeu sau îl rugau să
facă să strălucească fața Lui. Dorința aceasta a oamenilor a împlinit-o
Dumnezeu trimițând în lume pe Fiul Său care este chipul Său. (Coloseni 1:15 )
Astfel ucenicii Domnului Isus au privit slava Lui, au văzut strălucind fața Lui
pe munte. Domnul Isus a zis că cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Acest lucru a devenit realitate când Dumnezeu
– Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi.
Apostolul Pavel a văzut strălucirea feței Lui pe drumul
Damascului. Dar apostolul nu rămâne satisfăcut pe deplin cu faptul că l-a văzut
pe Fiul lui Dumnezeu, ci merge mai departe dorind să-l cunoască pe El ca Dumnezeu.
De aceea el zice: „… să-l cunosc pe El şi
puterea învierii Lui, şi părtășia suferințelor Lui, şi să mă fac asemenea cu
moartea Lui.” (Filipeni 3:10)
Pentru a cunoaște bine o persoană este nevoie de a te apropia de
acea persoană. Dar ca să te apropii va trebui să iubești. Numai dragostea poate
să îndepărteze toate zidurile de despărțire. Cu cât iubești mai mult o persoană
cu atât mai bine o cunoști. Dumnezeu
este dragoste. (1 Ioan 4:8,16)
Lucrarea lui Dumnezeu cu noi este ca prin Fiul Dragostei Lui să devenim ca El,
adică fii ai Dragostei Lui. De aceea ținta poruncii este dragostea, care vine: dintr-o inimă
curată, dintr-un cuget bun şi
dintr-o credință neprefăcută (1Timotei1:5) Pentru a-L cunoaște pe
Domnul trebuie a-L iubi și pentru a-L iubi trebuie o inimă curată, (sinceră, fără viclenie). Cugetul bun, sau curat se întreține prin cugetarea la Cuvântul
Domnului, dar cine cugetă la lucruri rele își întinează cugetul. Prin cugetarea
la Cuvântul Lui și prin rugăciune,
se petrece timp cu El, se cinează cu El. Credința
neprefăcută este credința totală în singurul Dumnezeu adevărat. Orice
credință la care s-au adăugat idoli, interese personale, învățături străine de
adevăr, este o credință prefăcută, nesinceră, alterată.
Chiar în viața de toate
zilele dacă vrei să te apropii cu nesinceritate de o persoană, inima acelei
persoane s-ar putea să simtă aceasta și se va închide față de tine. Dar
Dumnezeu care cunoaște toate ascunzișurile inimilor se va lăsa El cunoscut de
noi care am fi nesinceri față de El?
Pentru a cunoaște pe cineva trebuie a petrece foarte mult timp
împreună, adică a avea părtășie. Ca să înțelegem mai bine acest lucru să privim
la o ilustrație din viață. De exemplu, cine poate zice că îl cunoaște pe
președintele unei țări? Oricine ar putea zice că îl cunoaște pentru că l-a
văzut apărând la televiziune, sau l-a văzut când a fost în vizită în orașul
lui. Cineva i-a strâns mâna președintelui. Altcineva a avut un interviu sau
chiar mai multe cu președintele. Cineva chiar a luat masa împreună cu el. Toate
acestea sunt doar contacte tangențiale cu persoana președintelui. Dar există și
persoane care chiar îl cunosc: soția și copiii președintelui. Ei au părtășie
permanentă cu el, cinează cu el, locuiesc împreună cu el. Ei îl iubesc. Ei sunt
într-adevăr cunoscuți și iubiți de către președinte.
Rugăciunea Domnului Isus cu privire la noi a fost așa: „Și
viața veșnică este aceasta: să Te
cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe
care l-ai trimis Tu.” (Ioan
17:3) De aceea Domnul Isus
stă la ușă și bate, ca să cineze cu noi, să ne ofere posibilitatea de a-L cunoaște și de a fi cunoscuți de El.
Cunoscându-L pe Domnul Isus, fiind tot timpul cu El, putem cunoaște caracterul
Lui, și astfel putem deveni ca El. Cei ce se iubesc locuiesc împreună. Domnul
Isus a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va
iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23)
Domnul Isus a spus că în ziua aceea mulți vor pretinde că au făcut
minuni în Numele Lui, dar El le va
răspunde că niciodată nu i-a cunoscut. (Matei 7:22 ,
23) Este cum le-ar zice:
Voi ați iubit mult lucrările Mele, și ați fost foarte mult timp ocupați cu ele,
dar nu ați avut timp pentru Mine, pentru a cina cu Mine, pentru a petrece timp
împreună, pentru a Mă cunoaște și
pentru a vă cunoaște.
Capitolul
15
Fraților,
ce să Facem?..
După
ce Apostolul Petru a vorbit în ziua Cincizecimii celor ce se adunaseră pentru a
vedea cele ce s-au petrecut la revărsarea Duhului Sfânt, aceia străpunși fiind
la inimă au strigat: „Fraților ce să
facem?” „Pocăiţi-vă”,
le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să
fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre;
apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
Ce
este pocăința?
- Este o recunoaștere a stării
păcătoase prin care omul a ajuns separat de Dumnezeu, și căindu-se înaintea Lui,
se roagă pentru iertare. (Fapte 8:22)
- Este primul cuvânt cu care Ioan Botezătorul, cât și Domnul Isus, și-au început
lucrarea de propovăduire: „Pocăiți-vă,
căci împărăția cerurilor este aproape.” (Matei
3:2; 4:17)
- Este lucrul pe care trebuie să-l
facă orice om. Dumnezeu nu ține seama de vremurile de
neștiință şi poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. (Fapte 17:30)
- Este o lucrare pe care omul o face
prin credința care vine în urma auzirii
Cuvântului, căci fără credință este cu neputință să ne apropiem de Dumnezeu. (Evrei 11:6)
- Este lucrarea Duhului Sfânt în
inima omului. Duhul Sfânt îl dovedește pe om păcătos și-l îndeamnă să se pocăiască. (Ioan 16:8)
- Este schimbarea felului de a gândi
printr-o înnoire în duhul minții. (Efeseni 4:23)
Ce
este Botezul în apă?
- Este o poruncă dată de Domnul
Isus: „Cine va crede și se va boteza
va fi mântuit...” (Marcu 1:16)
- Este o imagine închipuitoare care
mântuiește pe cei ce cred și este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. (1
Petru 3:21)
- Este îngroparea omului vechi și
învierea omului nou împreună cu Hristos. (Romani
6:4; Coloseni 2:12)
- Este îmbrăcarea cu Hristos. (Galateni 3:27)
-Este lucrarea de curățire a
Bisericii prin Cuvânt, premergătoare sfințirii. (Efeseni
5:26)
- Este garanția iertării celui ce
s-a pocăit. (Fapte 2:38)
Cine
are dreptul de a fi botezat?
- Cel ce se pocăiește. (Fapte 2:38)
- Cel ce crede că Isus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu. (Fapte 8:37; Marcu 1:16;
Evrei 11:16)
Ce
este darul Duhului Sfânt?
- Este umplerea cu Duhul Sfânt sau
botezul cu Duhul Sfânt. (Marcu 1:8)
- Este pecetluirea credinciosului
pentru ziua răscumpărării. (Efeseni 1:13; 4:30)
Capitolul
16
Fiți
Plini de Duh..!
A
fi plini de Duhul Sfânt este nu numai o promisiune, (Ioel 2:28 ; Fapte 1:8, etc.) ci și o poruncă dată fiecărui mădular al Bisericii:
„... fiți plini de Duh!” (Efeseni 5:18) În urma revărsării Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului
Isus, toți s-au umplut de Duhul Sfânt.
Cum arătau oamenii plini de Duhul Sfânt?
- Se manifestau într-un
mod care părea ciudat față de cei de afară. (Fapte 2:12 ,13)
- Vorbeau și lăudau pe
Dumnezeu în alte limbi cunoscute sau necunoscute de cei ce ascultau. (Fapte 2:4; 1 Corinteni 14:2)
- Propovăduiau Cuvântul
cu îndrăzneală (Fapte 4:31 ), cu înțelepciune (Fapte 4:8)
și cu puterea semnelor și a minunilor. (Fapte 6:8,10)
- Ei stăruiau în
învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. (Fapte 2:42 )
- Erau o inimă și un
suflet. (Fapte 4:32 )
Duhul Sfânt este prezentat
de Domnul Isus ca fiind „Apa Vieții”: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să
bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura.” Spunea lucrurile acestea
despre Duhul Sfânt care nu fusese
încă dat. (Ioan 7:38 , 39)
Pentru a înțelege ce
înseamnă a fi plini de Duhul Sfânt să privim la imaginea prezentată de Dumnezeu
în cartea lui Ezechiel, capitolul 47. Prorocul
a intrat într-un râu care seamănă foarte mult cu râul vieții din cartea. (Apocalipsa 22:1, 2) Unitatea de măsură a adâncimii apei era chiar trupul omenesc. În
apa acestui râu se putea intra până la glezne, până la genunchi, până la brâu
sau până când tot trupul se putea
scufunda și apa nu se mai putea
măsura. Această fază de scufundare sau imersiune, înseamnă Botez (latin: botezo → scufundare).
Noi putem avea din Duhul Sfânt o măsură mai mare sau mai mică în
funcție de cât de departe intrăm în apă sau chiar fără măsură dacă intrăm acolo unde apa ne poate acoperi. Domnul
Isus a zis despre Duhul Sfânt că El va fi în noi și cu noi (Ioan 14:7); este tocmai imaginea celui care atunci când înoată în râul
vieții are apa în jurul lui și în el dacă o bea în timpul acela. (Psalm 110:7)
Cum putem să fim umpluți (botezați) cu Duhul Sfânt?
- Prin rugăciune stăruitoare. (Fapte 1:14 );
4:31 ) Domnul Isus a promis că Tatăl nostru din
ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer. (Luca 11:13 )
- Prin auzirea
Cuvântului propovăduit cu puterea Duhului Sfânt, precum în casa sutașului
Corneliu. (Fapte 14:4)
- Prin punerea mâinilor
de către oameni plini de Duhul Sfânt. (Fapte 8:17 ;
19:6)
Cum putem ști că am fost botezați cu Duhul Sfânt?
- Semnul primirii
botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea
în limbi. (Fapte 2:4; 10:44 -47; 19:6)
Se poate ca cineva să fi fost botezat cu Duhul Sfânt fără să
fi vorbit în alte limbi?
- Nu. A putut să fie
cercetat sau însuflat de Duhul Sfânt, dar nu umplut.
Umplerea deplină se manifestă prin vorbirea în
limbi. (Fapte 2:4; 10:44 -47; 19:6)
De ce este necesară vorbirea în alte limbi?
- Ca semn pentru cei
necredincioși. (1 Corinteni 14:22 )
- Când mă rog în altă limbă duhul meu se roagă,
fără ca mintea mea să participe. (1 Corinteni 14:14 ) Atunci Duhul
Sfânt mijlocește la Tatăl pentru sfinți. (Romani 8:26 )
A fost botezul cu Duhul Sfânt promis numai
primilor creștini, sau și nouă, copiii lor din vremurile din urmă?
- Apostolul Petru spune:
„Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru
copiii voștri şi pentru toţi cei ce
sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2:39)
Cum putem să ne menținem plini de Duhul Sfânt?
- Rugându-ne în toată vremea prin
Duhul. (Efeseni 6:11)
- Rugându-ne fierbinte. (Iacov 5:16)
- Rugându-ne împreună. (Fapte 4:24,31)
- Ne întristând pe Duhul Sfânt, prin
neascultarea de îndemnurile Lui. (Efeseni 4:30)
- Stăruind în învățătura
apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (Fapte
2:42)
Putem avea Duhul Sfânt chiar dacă nu am primit botezul cu
Duhul Sfânt?
- Da, putem avea o măsură mai mare
sau mai mică, dar nu putem fi plini de Duhul Sfânt, adică fără măsură. (Ioan 3:34)
Domnul Isus suflase peste ucenicii Lui zicându-le: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20:22); totuși a trebuit după aceea să
fie botezați cu Duhul Sfânt. (Fapte 1:5)
Pot face semne și minuni și aceia care nu au fost botezați
cu Duhul Sfânt?
- Da, ucenicii primiseră putere de
la Domnul Isus să vindece bolnavii, să scoată afară dracii, să învieze morții,
mai înainte de a fi botezați cu Duhul Sfânt. (Matei
10:8)
Putem fi botezați cu Duhul Sfânt dacă nu am fost botezați în
apă?
Da. Cei din casa lui Corneliu au
fost botezați cu Duhul Sfânt, apoi au fost botezați în apă. Sunt foarte
frecvente cazurile când copii, nebotezați în apă, sunt botezați de Domnul cu
Duhul Sfânt și vorbesc în limbi. (Fapte 10:44)
De ce este necesar Botezul cu Duhul Sfânt?
- Pentru a primi puterea de a fi martori ai Domnului Isus până la
marginile pământului (Fapte 1:8);
apostolul Pavel o numește: „Această putere nemaipomenită.” (2 Corinteni 4:7)
- Pentru a primi darurile Duhului
Sfânt, necesare zidirii sufletești a bisericii. (1
Corinteni 12:4)
- Pentru a primi pe „Mângâietorul”
care ne învață toate lucrurile și ne aduce aminte poruncile Domnului Isus. (Ioan 14:26)
- Pentru a fi plini (umpluți) de
Duhul. (Fapte 2:4; 4:31)
- Pentru a fi plini de roada Duhului.
(Galateni 5:22)
- Pentru a ni se arăta o cale nespus
mai bună. (1Corinteni 12:31)
- Pentru a fi în clocot pentru
Domnul. (Apocalipsa 3:16)
- Pentru a fi călăuziți în tot adevărul.
(Ioan 16:13)
- Pentru a avea parte de învierea din
morți. (Romani
8:11)
- Pentru a ne ruga prin Duhul. (Efeseni 6:18; Iuda
1:20)
- Pentru ca să facem să moară
faptele trupului și să trăim (Romani 8:13)
Se poate ca Duhul Sfânt să se depărteze de noi?
- Da, de aceea apostolul Pavel ne
scrie: „Nu stingeți Duhul.” (1 Tes. 5:19)
- Se poate ca un om care a fost plin
de Duhul Sfânt cândva să ajungă la o statură de om căldicel și chiar să ajungă
la o măsură a Duhului mai mică decât altul care nu a fost niciodată botezat cu
Duhul Sfânt.
Pierzând starea de clocot putem risca să fim vărsați din
gura Domnului Isus. (Apocalipsa 3:16)
Contează cum vom fi găsiți la venirea Domnului Isus, nu cum am fost cândva.
Sunt credincioși care au fost botezați cu Duhul Sfânt dar care au ajuns să
spună că cei ce nu au fost botezați cu Duhul Sfânt nu sunt mântuiți. Această
atitudine față de frați nu este una duhovnicească. Am văzut frați nebotezați cu
Duhul Sfânt, fiind mai duhovnicești decât alții care au fost cândva botezați cu
Duhul Sfânt dar care s-au răcit după aceea. Domnul este Cel ce cunoaște pe cei
ce sunt ai Lui. (2 Timotei 2:19)
Capitolul
17
Un Strigat în Miez de Noapte
La miezul nopții s-a auzit o strigare:
„Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25:6)
Vegheați, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. (Marcu 13:35)
Vegheați, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. (Marcu 13:35)
Pe
la miezul nopții, Pavel şi Sila se
rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau. (Faptele
apostolilor 16:25)
Mă
scol la miezul nopții să Te laud
pentru judecățile Tale cele drepte. (Psalmi
119:62)
În
noaptea a paisprezecea, pe când eram împinși încoace şi încolo cu corabia pe
marea Adriatică, pe la miezul nopții,
marinarii au bănuit că se apropie de pământ. (Faptele apostolilor
27:27)
Moise
a zis: „Aşa vorbește Domnul: „Pe la miezul nopții, voi trece prin Egipt. (Exodul
11:4)
La miezul nopții, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului,
de la întâiul născut al lui faraon, care ședea pe scaunul lui de domnie, până
la întâiul născut al celui închis în temniță, şi până la toţi întâii născuţi ai
dobitoacelor. (Exodul 12:29)
Încheiere
Sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Ne apropiem de miezul nopții când
întunericul păcatului își atinge apogeul. Datorită stării tot mai avansate de
păcătoșenie a celor de afară, poporul Domnului este tot mai mult atacat și în
pericol de a fi contaminat de păcat. Familia, care este - nucleul societății - este tot mai mult desconsiderată și pe cale de
a fi înlocuită cu alte sisteme, străine chiar și de bunul simț omenesc. Copiii
noștri sunt confruntați cu pericole tot mai mari din partea lumii. Mas – Media,
școala, prietenii, colegii de școală, colegii de serviciu, influențează felul
de a gândi al celor tineri, astfel ca învățăturile părinților să li se pară
depășite. Bisericile, parcă pierd influența asupra familiilor și asupra tinerilor.
Din cauza lipsei de putere duhovnicească, pentru a face față presiunilor din
afară, tot mai multe biserici apelează la programe artificiale. Se încearcă
involvarea tinerilor în diferite programe muzicale sau de altă natură pentru
a-i ține totuși în biserici.
Ce va fi cu generațiile care vin, dacă lucrurile vor continua tot
așa? Puterea Duhului Sfânt prin care altădată cei înrobiți de diferite patimi
erau eliberați se manifestă tot mai puțin. Ne uităm neputincioși la copiii
noștri pe care am vrea să îi vedem izbăviți de sub puterea drogurilor, a
pornografiei sau a altor duhuri rele care bântuie lumea de acum. S-a schimbat
Dumnezeu? Nicidecum. Noi ne-am schimbat. Puterea Cincizecimii fusese dată ca să
fie cu noi până la sfârșit. (Matei
28:2) Unde am ajuns prin
starea de ne veghere? Într-adevăr este foarte ușor a coborî, dar este foarte
greu a recâștiga terenul pierdut.
Sunt
convins că avem nevoie de un staul al lui Dumnezeu, unde prezența Păstorului cel Bun să se manifeste așa
ca pe vremea primilor creștini. O întoarcere la ceea ce am pierdut este soluția
izbăvitoare. „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te
la faptele tale dintâi” - este chemarea Bunului Păstor. (Apocalipsa 2:5) Primul pas în direcția aceasta nu poate fi
altul decât rugăciunea fierbinte,
din toată inima, a celor ce într-adevăr simt marea nevoie pentru o trezire cum
nu a mai fost vreodată: „Trezirea de la
miezul nopții?” (Matei 25:6, 7) Avem
nevoie de intervenția Domnului Isus, acum,
mai mult ca oricând. Amin!
*****
Chemarea Iubirii
Dumnezeu în mila-i mare
Pentru fiul cel pierdut,
Cheamă: „Vino s-ai iertare,
Te iubesc, ca la-nceput!
Vreau să fii cu Mine-acasă,
Cu toți frații tăi iubiți.
Lasă lumea păcătoasă,
Nu te vinde pe arginți.
Nu lăsa să treacă vremea
Îndurării Celui Sfânt,
Azi te scoală, te grăbește,
Viața-i scurtă pe pământ.
M-ai rănit și plâng, știi bine,
Sufăr... ca un răstignit.
Mi-am dat viața pentru tine;
Tu de Mine ai fugit.
Dar, de nu te-ntorci la Mine,
Va veni un „Prea târziu,”
Când chemarea-ți să răsune
Ca un strigăt în pustiu...”